Adrian Georgescu, scriitorul timpului prezent

Adrian Georgescu, editorialist la „Adevărul" şi la „Gazeta sporturilor", lansează sâmbătă, la „Bookfest", prima sa carte - „Câteva sfârşituri de lume", publicată de Editura Humanitas, în colecţia „Râsul lumii".

În primul să interviu ca scriitor, Adrian Georgescu se luptă, fără succes, să scape de titulatura de scriitor. Vom afla, totodată, cum şi de ce pune totul pe un singur timp - prezentul.

După toate datele pe care le deţinem, Adrian Georgescu este singurul autor care îşi ameninţă explicit, prin diverse medii (virtuale, totuşi) de comunicare, cititorii cu moartea. „Veţi muri cu toţi de râs", le spune, românilor, Adrian Georgescu.

„Nu sunt scriitor, nu-mi mai spune scriitor! Sunt doar un om care scrie", se revoltă Adrian, şi îl las să se revolte, dar tot scriitor îi voi spune. E dreptul meu inalienabil, de vechi cititor de Georgescu, dacă nu de semnatar al acestui articol. E important să aflaţi că, deşi debutează cu sfârşitul lumii, el stăpâneşte, chiar dacă la perfecţie, un singur timp - prezentul.

La Adrian Georgescu, viaţa a fost şi poate va mai fi, dar nu prea contează. Contează că este acum, contează această după-amiază în care Bucureştiul are mare nevoie de un fulgarin, şi nu îl are, contează această ploaie nesfârşită, contează jazz-ul care mângâie cocoaşa măsuţelor pe care Adrian a făcut desenat ca un copil - flori, miriapozi şi chiar zmei, în joacă. Căci, el, Georgescu, trăieşte continuu o copilărie, adică un joc.

Aici, într-o sufragerie cu vedere la viaţă, dar şi mai mult, şi mai frumos, la imaginaţie, literatura este tratată, cum se cuvine, ca bunul cel mai de preţ. Cărţile îmbrăţişează pereţii, au cucerit, demult, biroul, copleşesc noptiera. Şi, nu vă ascund că Adrian Georgescu a scris prima lui carte ca pe o declaraţie de dragoste pentru toţi cei care i-au dat, cândva totul. „Câteva sfârşituri de lume" este o reverenţă pentru Calvino şi Mircea Horia Simionescu, cum şi pentru San-Antonio este.

FILMUL GÂNDURILOR LIBERE

Adrian Georgescu scrie aşa: îşi proiectează pe un ecran, enorm şi foarte personal, filmul gândurilor libere. Apoi, e simplu: notează ce vede. Dacă nu vede, nu scrie. În „Câteva sfârşituri de lume" veţi întâlni poezii splendide, deghizate în câte un paragraf oarecare de proză, poezii perfecte, ca aceasta: „Lumina palidă a lunii, fină ca pulberea fluturilor, se depunea pe umbrelele încă deschise ale teraselor şi pe firele de înaltă tensiune".

Sfârşitul lumii va veni sau nu, dar necitindu-l pe Adrian Georgescu, scriitorul, nu veţi afla niciodată de ce într-o zi (ce zi!) cerul a îmbrăcat „un minunat veston azuriu", care este secretul acelei „stranii maladii a nemişcării", cum ajunge o carte să fie „ca o soartă de om", de ce „poveştile din armată sunt gara prin care se târâie trenul personal al oricărei discuţii dintre bărbaţi", de ce am ajuns, toţi, „nişte hamsteri în cuşti rotative" şi de ce, până la urmă, „sensul cel mai important al vieţii tot moartea îl dă", precum şi de ce un Volkswagen a iubit o Alfa Romeo.

UMORUL EXISTENŢIALIST

Adrian Georgescu revizuieşte Apocalipsa, până o face tolerabilă sau chiar de dorit. El construieşte din cuvinte gloanţe care nu ucid pe nimeni, şi dacă, totuşi, mai moare cineva, nu ai niciodată siguranţa că nu va învia câteva pasaje mai târziu, aşa, în glumă. Alteori, rănite şi, desigur, neserioase, personajele sale pot dezerta, pot evada din poveste, ca vieţaşii din istoriile clasicilor - şi ce le poţi face?

Adrian Georgescu reuşeşte, doar el ştie cum, să nu se ia în serios şi să scrie, totuşi, profund, despre tot ce e mai serios. Dacă aş fi critic, aş numi stilul său „umor existenţialist". Nefiind, nu-l numesc aşa.

Total neprofesionist, am păstrat pentru finalul acestei introduceri tot ce era mai important: Adrian Georgescu, în fotoliul său bătrân, pe care l-a salvat, aşa cum salvezi un păcătos, de la pierzanie, când toţi îl credeau irecuperabil, redându-i nobleţea, ei bine, aici, în acest fotoliu, în acest Bucureşti şi în acest an dinaintea Apocalipsei oficiale, el, Adrian Georgescu, e un om fericit.

O posibilă explicaţie: avea, din nou, dreptate Radu Cosasu când scria că „e bine să fii lângă o femeie care ştie tot şi poate orice". Corina, soţia lui Adrian Georgescu, aşa e.

„Nu vreau să fiu Dumnezeu. E plicticos"
SINGURĂTATEA

Andrei Crăciun: Gata, eşti pregătit pentru Apocalipsă?
Adrian Georgescu: Niciodată nu sunt pregătit pentru lucrurile serioase, ci pentru cele imposibile.

Când te-ai apucat de carte?
Cam acum un an şi jumătate, timp de câteva săptămâni, am strâns câteva idei într-un fişier, mai mult din joacă. Ele au stat ce au stat în calculatorul închis, apoi poate s-au plictisit şi au început să zboare prin casă, căci au început să se transforme în imagini. Nu ştiu când exact s-a întâmplat asta, probabil în somn, dar la un moment dat le-am simţit că au crescut, aşa că, pur şi simplu, le-am cules şi am dat „Play" acestor frânturi de filmuleţe.

Şi apoi?
Le-am reîntors în scris, apoi l-am sunat pe Radu Paraschivescu: Salut Radu, mai ţii tu minte la Premiile Ioan Chirilă, acum cinci ani, când m-ai întrebat dacă m-am gândit vreodată să scriu o carte? Uite, am scris ceva. I-am trimis textele, el mi-a zis că îi plac şi am mers mai departe.

A fost greu?
Cel mai greu este să îţi vină o idee bună, zemoasă, care să poată fi transformată în suc. Şi pot fi parşive ideile, oho!, ca nişte pliante publicitare. Unele promit multe la început, marea cu sarea, dar la un moment dat te trezeşti că ajung într-o fundătură sau personajele se împleticesc, şchioapătă ori chiar refuză să meargă mai departe. Altele, dimpotrivă, încep timide, de parcă n-ar vrea să deranjeze, dar când ţi-e lumea mai dragă te trezeşti că se scriu singure.

De ce debutezi abia acum (n.r. - nu am vrut să-i reamintesc, dar a trecut de patruzeci de ani)
Cartea se scrie singură, dar şi startul şi-l dă când vrea, pentru că rotiţele nu se învârt oricând. Cred că pentru a scrie e în primul rând nevoie să citeşti, iar ceea ce culegi se depune şi se tescuieşte în interior şi creşte, după care vine un moment în care lichidul ajunge sus şi se revarsă.

Îţi trebuie disciplină?
Dacă îmi trebuia, nu scriam. Disciplina am lăsat-o în armată. Nu, cel mai greu pentru un începător sunt chestiile pe care nu le ai, chestiunile tehnice. Eu sunt autodidact, iar asta e bine într-un fel, pentru că îmi antrenez toate simţurile pentru a suplini lipsa educaţiei în materie. De pildă, ritmul, lucru esenţial într-o scriere, pe care îl poţi deprinde foarte bine ascultând ce gen de muzică îţi place. Eu ascultând mult jazz, ritmul lui ludic se transmite prin mine, în rânduri. Vine însă şi un moment în care parcă ai vrea să afli teoria.

Şi ce se întâmplă atunci?
Nimic. Momentul vine şi pleacă.

Cetăţenii care au sădit o sămânţă

Cine te-a convertit la literatură?
Sunt mai mulţi cetăţeni care au sădit o sămânţă. Dar, cel mai important a fost un prieten, Nicolae, Nic - el având o garsonieră cam jumătate din camera asta, dar cu de cinci ori mai multe cărţi.

Ai fost robul cititului?
Degeaba citeşti dacă nu trăieşti. Când eram copil, am fost destul de bolnăvicios şi am fost ţinut cam mult în casă, până pe la 12 ani. Am recuperat după aceea pe partea de viaţă, dar atunci mi s-a dezvoltat imaginaţia. Când eşti tu cu tine, îţi creezi lumi, interacţionezi cu obiectele, dai frâu liber gândurilor, construieşti. În texte îmi place să dau viaţă obiectelor, cam ca Dumnezeu, aşa.

Îţi place să fii Dumnezeu?
Nu vreau să fiu Dumnezeu. E plicticos. Dumnezeu e singur. Eu nu sunt.

Ce mai citeşti?
Diverse. Jurnale, cărţi de călătorie, romane, poveşti. Stiluri diferite, de la Marquez la Calvino, de la Leonida Neamţu la Roland Barthes. În general, oameni cu simţul umorului.

Tu ai vrut să începi cu umor?
Eu zic că umorul nu e doar ceea ce te face să surâzi, ci şi ceea ce te determină, la capătul zâmbetului, să-ţi pui măcar o întrebare. Unele hohote de râs se termină cu un nod în gât.

Cine a citit prima dată cartea? Corina?
Da. Şi m-a ajutat enorm.

Cum?
Îi dădeam să citească şi ea spunea ce îi plăcea şi ce nu. Apoi, eu încercam să-i dovedesc că nu avea dreptate, rescriind. Până la urmă, mi-am dat seama că în toate cazurile a avut dreptate.

Exorcizarea unor drăcuşori prietenoşi
SCRISUL

O întrebare de ziarist: cum scrii ficţiune?
Umorul şi ficţiunea se aseamănă mult, întrucât ambele încep de la o fisură, de la un detaliu care stă câş în ceva altminteri perfect organizat, ca un nasture lipsă la un sacou elegant ori ca un plasture pe figura impecabil fardată a unei femei. Nu trebuie să întorci realitatea pe dos, ca pe o mănuşă, e suficient să tragi de un fir şi ea începe să se deşire singură. Aşa începe orice sfârşit de lume, de la un capăt de aţă.

Ai multe idei?
Ideile se vin şi se duc şi e bine să le laşi să se ducă. Dacă sunt ale tale, se întorc. E ca la unele constelaţii, la care trebuie să te uiţi puţin pe lângă pentru a le vedea limpede.

Hai să o lămurim: eşti talentat?
Habar n-am. Talentul e doar potenţialul de a-i suprinde pe ceilalţi. Mai important mi se pare să te poţi surprinde pe tine. De aceea e minunat să te iei după instinct, el o să te ducă unde e necesar.

Când scrii?
Noaptea. E mai linişte şi se aude oraşul respirând.

Ce e scrisul?
O călătorie spre nicăieri. Ce contează unde ajungi?

Un exerciţiu de exorcizare?
Drăcuşorii mei sunt jucăuşi, prietenoşi, mereu surprinzători. E o plăcere să stai cu ei la taclale.

Ajungi faţă în faţă cu Faulkner. Ce faci?
Nimic. Mă uit la el. Mi-e de ajuns.

Ieşi cu picioarele înainte

Care e treaba cu picioarele de pe copertă?
Coperta a ieşit excelent, e în spiritul cărţii. E o imagine foarte bună: ori că ieşi cu picioarele în afară din lume, ori că îţi bagi picioarele în ea. Chestie care reprezintă şi cartea, şi pe mine. Eu sunt cârcotaş, sunt pisălog, chiar glumeam şi cu Radu Paraschivescu: Cred că nici Woody Allen nu te-ar fi chinuit aşa. (N.m. - Ulterior, aveam să aflu din „Câteva sfârşituri de lume" că îl place pe Woody Allen atât de mult, încât i l-a dat spre înfiere Angelinei Jolie)

Drumul spre cititor
AUTOPROMOVAREA

Am văzut, pe facebook, că îţi cer oamenii sfaturi despre cum să scrie.
E amuzant, pentru că eu nu ştiu să scriu şi nu mă iau niciodată în serios. Îmi plac jocurile, îmi plac surprizele, contactul cu ceilalţi. Iar surprizele cele mai plăcute vin din partea necunoscuţilor. De pildă, cel mai frumos post pe care l-a scris vreodată cineva pe blogul meu a fost acum vreo trei ani: Adriane, până să te citesc pe tine, ascultam manele şi nu citeam nimic. Mulţumesc.

Dar îţi place să pierzi?
Nu mă deranjează. Fără să pierzi, n-ai fi un câştigător, ci un om care nu prea are din ce învăţa.

„Eu sunt doar întâmplarea"

Ai reuşit un lucru care mi se pare formidabil: să strângi la tine pe blog o comunitate de oameni care vor să citească.
Eu sunt doar întâmplarea. Pe blogul meu, textele sunt, de fapt, nişte pretexte, nu ele sunt importante, ci faptul că oamenii comunică. Nu ştiu de ce ziarele n-au cultivat comunicarea. Noi, jurnaliştii, suntem în pericol să ne transformăm nu în analişti, ci în nişte autişti care doar emit, când şi când, nişte axiome.

Cum fidelizezi publicul?
Nu e vorba de fidelizare, ci de acordarea de respect, iar cuvântul „public" l-aş înlocui bucuros cu „comunitate". Pasul cel mai important e să-i răspunzi celui care îţi scrie. Indiferent cu ce idee intră pe blog ori pe site-ul ziarului, merită minimul tău de implicare: să vorbeşti cu el.

Deja eşti o carte care se duce ea către cititor, nu aştepţi să vină cititorul la tine.
Ţelul meu principal nu e să vând cartea în cât multe exemplare, ci, exact ca într-o bibliotecă, pe ea să se sprijine următoarea carte, apoi următoarea. Îmi place drumul până la cititor. Câtă vreme iei promovarea sub formă de joc, e minunat. Când devine ştiinţă şi ţi se pare că treaba serioasă de-abia atunci începe, de fapt s-a terminat.

Despre eroii personali, cei de neînlocuit
CERCUL PRIETENILOR

Citeşti literatură română contemporană?

Cumva, toţi scriitorii ne sunt contemporani, sunt ca nişte părinţi adoptivi care, după ce părinţii naturali şi-au încheiat misiunea, continuă să ne crească. În afară de MHS, care pentru mine e „God himself", Dumnezeu Însuşi, i-am citit şi recitit pe Olăreanu, Nedelciu, Pleşu, Creţia, Cosaşu, Preda, Liiceanu, Radu Petrescu, Radu Paraschivescu. (N.m. - A doua zi, devreme, prea devreme, MHS ne-a părăsit, chemat fiind de Dumnezeu Însuşi. Adrian Georgescu a scris atunci că era un scriitor care putea să facă şi virgulele să danseze, iar eu am tăcut).

Lasă-i pe ei. Mai tineri.
Îmi place Filip Florian, e un mare scriitor.

Uite un proverb evreiesc: nu munci, căci dacă munceşti, nu o să mai ai timp să faci bani.
Sunt frumoase proverbele evreieşti. Timpul nu înseamnă bani, ci ceva mult mai important, căci asemenea filosofului bulgar spun: Timpul e viaţă! Cum zice nevastă-mea, viaţa e singura resursă cu adevărat valoroasă.

E un mit acesta - „românul vesel"?
Nu ştiu dacă e un mit, dar văd că românul nu mai râde din inimă, ci rânjeşte pavlovian. Nu mai vezi oameni hâtri, pontoşi, pe cei descheiaţi la cămaşă şi relaxaţi. Românii sunt atât de ocupaţi cu alergarea prin viaţă, încât se pierd pe traseu. Ieşiţi din tunelul la capătul căruia se vedea luminiţa, parcă au orbit.

Care e textul care ţi-a adus cele mai mari satisfacţii?
Cel despre un pilot de curse, Colin McRae, publicat în „Gazeta sporturilor". L-am scris gândindu-mă, de fapt, ce a însemnat pentru mine un om pe care-l văzusem numai câteva zeci de secunde, pilotând. Dar ce stil, ce nebunie, ce dedicaţie! Apoi a murit căzând cu elicopterul, total absurd. Am scris şi despre ce a însemnat Paul Newman pentru mine, şi despre ce înseamnă MHS ori Radu Cosaşu. De abia când te afunzi în tine realizezi cât de importanţi sunt prietenii aceştia imaginari, eroii personali, cei ce nu pot fi înlocuiţi.