Actorul–Rege, „cu un înger pe umăr“

Ştefan Iordache, băiatul plecat din Rahova şi ajuns în „jilţul“ lui Hamlet, avea aristocraţia în sânge. S-a născut într-o zi de iarnă, pe 3 februarie, într-o mahala din Bucureşti, şi a murit într-o zi de toamnă caldă, pe 14 septembrie, departe de ţară, într-un spital din Viena.

În această săptămână s-au împlinit trei ani de când Ştefan Iordache nu mai este. Când l-am cunoscut, am descoperit un om „cu o inimă caldă şi un cap rece". Un artist cu multe ascunzişuri, cu un labirint interior foarte special, greu de definit. Un actor care nu poate fi disecat. Nici măcar de prieteni sau parteneri. Ştia să se uite la un copil, la o femeie, la o floare, să trăiască fericit într-o curte cu iarbă şi pomi.

Se închidea repede când nu-i plăcea un lucru. Când se deschidea, ochii, felul cum râdea te urmăreau. Avea un rictus fermecător, numai al lui. Obsedat de singurătatea sa, avea o nevoie disperată de solidaritate şi prietenie. Uneori era greu de înţeles şi de suportat. Am fost alături la câteva petreceri. De ani buni, împreună cu absolvenţii-teatrologi, obişnuiam să facem „banchetul de adio" la Gruiu (Ilfov). Cadoul, atât de aşteptat, al amfitrionului Ştefan Iordache - lăutarii de la „Şarpele Roşu" şi muzica lor - fac amintirea de neuitat.

„O carieră de peste patru decenii, fără eşecuri. Eşti un învingător. Va veni momentul în care va trebui să părăseşti această scenă... Ţi-e frică?" este întrebarea cu care se încheia cartea „Regele scamator - Ştefan Iordache". Iar răspunsul pe care mi l-a dat în acea primăvară, în luna mai a lui 2004, cu patru ani înainte să moară, cuprinde esenţa unei vieţi întregi.

„Da, mi-e frică. Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt. Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum, îmi dau seama că aş fi avut timp şi pentru artă, şi pentru copil. Dar e prea târziu. Oi vedea cum m-oi descurca. Vorba ceea: fiecare moare singur. Kazantzakis spunea: «Pământul e femeia care aşteaptă să fie fecundată de ploaie, de apă. Şi deasupra tuturor - măria sa Soarele». Probabil că, atunci când voi fi pământ, voi simţi şi mai bine mângâierea apei şi mângâierea Soarelui...".

Aşa cum a dorit, şi-a privit moartea în faţă. A cerut să i se aprindă o lumânare. A plecat la Domnul într-o zi mare - 14 septembrie 2008. Înălţarea Sfintei Cruci. O zi a durerii, a Răstignirii, dar şi a Luminii, a bucuriei Învierii.

Click pe foto pentru a vedea imagini din spectacolele lui Ştefan Iordache ( „Maestrul şi Margareta“,  „Titus Andronicus“ şi „Cel mai iubit dintre pământeni“ )

„Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci!"

Ştefan Iordache, băiatul plecat din cartierul Rahova şi ajuns în „jilţul" lui Hamlet sau al lui Richard al III-lea s-a născut cu aristocraţia în sânge. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă. Aşa se face că eu m-am născut în Bucureşti, acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian, într-o căsuţă dintr-o fundătură."

În escapadele bahice, era un „Crai de Curtea Veche". Alcoolul îl elibera, nu-l îmbăta. Camera în care dormea era plină de icoane. Pe scenă l-a întruchipat pe Iisus în „Maestrul şi Margareta". O trăire extraordinară, ca şi credinţa, despre care prefera să vorbească prin tăcere. Tot ce era mai bun în el aduna pentru scenă. Spusele bunicii, care l-a iubit cel mai mult, mi se pare că-l definesc perfect: „Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci!"

Sceptic la vorbele mari, un entuziast introvertit, un personaj enigmatic, plămădit din contradicţiile care-i desemnează aura. Este magnetul care ne atrăgea, ne fascina, ne făcea să întoarcem capul după el pe stradă sau spre rampă.

Văzându-l la începutul carierei, la Nottara, Liviu Ciulei nota: „Bravo pentru debutul bucureştean al tânărului Ştefan Iordache!". Admiraţia marelui om de teatru avea să fie confirmată de o biografie care va da splendoare regală profesiunii de actor. Ştefan Iordache figurează printre creatorii unor spaţii de elită ale culturii româneşti: Teatrul Nottara, Teatrul Mic, Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Naţional din Bucureşti, Studioul Casandra.

Un nume emblemă: Stephanos

Premiat de Academia Română – 1992

Timp de 40 de ani nu a fost previzibil, nu a fost repetabil. A înfruntat mitul unor interpretări intrate în istoria teatrului. A creat un cu totul alt Richard al III-lea, alt Hamlet, alt Petru Rareş, alt Rică Venturiano, alt Caţavencu. A impus efigii greu de depăşit unor roluri din marea dramaturgie: Shakespeare, Brecht, Ghelderode, Pirandello, Caragiale.

A dat strălucire unor genuri ca: musical, teatru-dans, one-man show. A fost un instrument ideal pentru regizori; actor-fetiş, în teatru, pentru Cătălina Buzoianu şi, în film, pentru Dan Piţa şi Şerban Marinescu. O răscruce artistică pentru Silviu Purcărete şi Dinu Cernescu. Recitalul din „Hamlet" îl propulsează în elita marilor actori shakespearieni, presa din străinătate comparându-l cu Laurence Olivier şi Innokenti Smoktunovski. A fost o întâlnire fastă pentru colegul său din studenţie, Emil Boroghină, autorul miracolului „Teatrul Naţional din Craiova - pelerin în marele teatru al lumii".

Performanţa interpretativă a lui Ştefan Iordache din „Titus Andronicus" va fi hotărâtoare în obţinerea Premiului Criticii pentru cel mai bun spectacol străin la Festivalul de Teatru al Americilor de la Montréal. Arta sa consacră breasla actorilor, fiind primul dintre ei încununat cu Premiul Academiei Române.

„Cu un înger pe umăr şi un diavol în buzunar", senzual şi spiritual, exercita o fascinaţie aproape erotică asupra celor din jur: public, parteneri, prieteni. Numele lui este o emblemă. Acelaşi cu al Arhidiaconului Ştefan, întâiul mucenic creştin. Stephanos - în limba greacă - înseamnă „coroană", cea cu care erau încununaţi învingătorii. În jocul cu viaţa, în jocul cu arta, în jocul cu moartea a rămas Actorul-Rege.

"Prietenia e greu de definit. Ceva mă atrage la oamenii simpli, dar de nădejde, din Gruiu, sau la lăutarii de la «Şarpele Roşu» şi cu totul altceva la Dan Piţa..."
Ştefan Iordache
actor

"Când a aflat că am intrat la facultate, tata a chemat doi lăutari. Chiuia şi cânta de unul singur în curte. Trăsese un furtun de la vecini şi se stropea cu apă pe cap de fericire."
Ştefan Iordache
actor

„Mihaela a fost şansa vieţii mele"

Povestea de dragoste dintre Ştefan Iordache şi Mihaela Tonitza a început pe plajă la Mamaia şi a continuat o viaţă...

„A venit vacanţa şi am plecat la mare. Mă aciuasem pe la o gazdă, în Tataia. Aveam doar câţiva lei prin buzunare, îmi lăsasem barbă, n-aveam costum de baie şi foloseam nişte chiloţi tetra negri, largi, de care trebuia să am mereu grijă să nu cadă de pe mine. Mă duceam zilnic la Mamaia, la «Modern», să fac plajă. Mă simţeam acolo ca în teatru, pentru că erau mulţi colegi de-ai mei. Într-o zi, în băruleţul de la «Modern», am văzut o fată care bea citronadă. Şi-l întreb pe George Banu, că era şi el acolo, cine e domnişoara. «Mihaela Tonitza» - zice. «Drăguţă fată» - zic. «Vrei s-o cunoşti?» - zice. «Da.» - zic. Şi aşa am cunoscut-o pe Mihaela, care era pe-atunci asistentă la Institutul de Teatru. Am stat de vorbă, a doua zi ne-am văzut iar, ne-am sărutat.

Părea să se-nfiripe ceva serios. Şi, cum auzisem că Mihaela era nepoata marelui Tonitza (de el ştiam chiar şi eu câte ceva), şi cum Mihaela era şi cu mama ei acolo, m-am simţit dator să mă arăt drept un om cultivat. Aşa că vorbeam tot timpul numai despre pictură. (...) Imaginează-ţi scena: eu, ziua, cu chiloţi tetra atârnând, seara, îmbrăcat într-o cămăşuţă ca vai de mine şi cu nişte blugi strâmţi şi scurţi, croiţi de tata dintr-un material cenuşiu numit «antijeg» - discutând despre impresionişti. Nu ştiu cât le-am impresionat pe Mihaela şi pe mama ei (când mi-a devenit nevastă, m-a întrebat ce mă apucase atunci, la mare, cu pictura), dar m-au invitat la ele la hotel să mă spăl, să fac un duş. Mi-au împrumutat şi nişte bani, că eu trebuia să plec şi ele mai rămâneau. Stabilisem cu Mihaela să ne întâlnim la Bucureşti, ca să-i înapoiez banii. Ne-am văzut într-un părculeţ, pe Căderea Bastiliei, lângă o unitate de pompieri. (...) M-am îndrăgostit, pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi-o iubesc. Mihaela a fost şansa mea."

Trei ani fără Ştefan Iordache

Ştefan Iordache, acasă, la Gruiu

La Casa Memorială „Ştefan Iordache" din Gruiu, satul în al cărui cimitir se odihneşte marele actor, s-au comemorat săptămâna trecută trei ani de la trecerea sa în nefiinţă. Cu acest prilej, s-au adunat oameni de teatru, personalităţi ale vieţii publice, prieteni şi simpli admiratori. Amfitrionii întâlnirii au fost Ileana Iordache, sora actorului, şi doctoriţa Dana Safta, prietena de suflet a cuplului Ştefan Iordache - Michaela Tonitza-Iordache, cea care le-a fost alături până în ultima clipă. După slujba de pomenire, cei prezenţi i-au evocat amintirea la un festin, aşa cum îi plăcea lui să îşi primească oaspeţii.