A murit o legendă a teatrului: Ellen Stewart

Excentrica doamnă de culoare care a înfiinţat în 1961 celebrul teatru experimental „La MaMa, E.T.C. (Experimental Theatre Club)“, Ellen Stewart, a murit ieri, la vârsta, de 91 de ani, în New York.

Cunoscutul teatru experimental new-yorkez „La MaMa” e considerat drept locul de unde a început “revoluţia” teatrului mondial din secolul XX. Înfiinţat în 1961 de Ellen Stewart, teatrul “La MaMa” s-a dorit mereu o rampă de lansare pentru acei artişti talentaţi care nu-şi găseau locul în altă parte. Pe acolo au trecut actori precum Danny de Vito, Harvey Keitel şi Billy Cristal. Aici a fost promovat multiculturalismul în anii în care în Statele Unite xenofobia şi rasismul ajunseseră la cote maxime.

Într-un articol apărut în New York Times se spune că şi Andrei Şerban a fost unul dintre tinerii regizori în care  Ellen Stewart a crezut, încurajându-l să vină în Statele Unite.

Adevărul.ro vă prezintă în exclusivitate fragmente din cartea „O biografie“, scrisa de Andrei Serban, în care regizorul povesteşte despre cum a întâlnit-o pe Ellen Stewart şi în ce mod i-a marcat această doamnă destinul:

“Într-o zi, aud la telefon vocea iritată a unui prieten, care îmi spune din senin : „Aha, pleci în America, si pe ascuns !“. Nedumeririi mele candide îi răspund: „Te faci că n-ai citit interviul din România literară ?“.

Ce se întâmplase era că tocmai atunci, în ’67, la Praga avusese loc un congres de teatru, unde printre cei prezenti fusese si Alf Adania, un om de cultură remarcabil si de o mare delicatete. Reîntors, el a publicat un interviu cu Ellen Stewart, directoarea Teatrului „La Mama“ din New York, unde în final a întrebat-o dacă stie câte ceva despre teatrul românesc.

„Am văzut la Zagreb un grup de studenti minunati si as vrea să-l invit pe regizor (nu stia cum mă cheamă) să vină să lucreze la noi“, declarase Ellen Stewart. I-am spus prietenului meu că nici vorbă s-o fi întâlnit la Zagreb pe această faimoasă doamnă sau pe vreun membru al trupei „La Mama“, ba chiar nici măcar un bilet la spectacolul lor nu reusisem să obtin. Am fost si mai uimit când, curând după aceea, am primit o scrisoare scrisă de mână, cu litere aprins violete de la Ellen însăsi, în care mă întreba dacă vreau să vin la New York, întrucât ea va obtine pentru mine o bursă a Fundatiei Ford pe o durată de trei luni. Tot ce a urmat a fost un sir de peripetii de un absurd previzibil cu autoritătile române, care mai întâi m-au rugat să înteleg că nu prea e momentul să plec din cauza tensiunilor internationale, că era o situatie delicată între Uniunea Sovietică si America. „Dar ce să le spun celor de la Ford ?“ „Spune-le că esti ocupat sau, mai bine, că ai un tratament medical de terminat. Mai amână, fii întelegător.“ Evident că nu am fost si, relatându-i lui Ellen că mi se pun bete-n roate, ea m-a anuntat că urma să vină la Bucuresti, ca să participe la un congres al Institutului International de Teatru, si că va rezolva ea totul.

„Hi, Andrai“

Mă aflam printre sutele de persoane care asteptau la Aeroportul Băneasa sosirea avionului Panam de la New York. Iesind din vamă, Ellen a privit scurt multimea si s-a îndreptat cu toată siguranta direct spre mine. Am recunoscut-o usor, desi nu o văzusem niciodată, căci felul ei excentric de a se îmbraca o făcea inconfundabilă. Ca toti cei care o întâlnesc pentru prima dată pe Ellen, am fost imediat captivat de originalitatea care o caracterizează, de la extravaganta pestrită a culorilor pe care le arborează până la accentul creol, umorul si inteligenta ei diabolică.

„Hi, Andrai ! (Nici până azi nu mi-a pronuntat numele corect.) Hi, baby !“ Nu am avut timp să mă gândesc de unde a stiut că sunt eu, ca să vină drept spre mine, pierdut cum eram în multimea celor care asteptau.

„Am vorbit româneste unui Big Boss, parcă Popesco-God îl chema“

Ani mai târziu, mi-a mărturisit că de fapt nici nu-mi văzuse spectacolul la Zagreb, dar că ne întâlniseră la cantina studentească a festivalului. „Îmi aduc aminte că ti-am atins umărul si am simtit your vibes si atunci, pe loc, am stiut cine esti si că ne vom reîntâlni curând să lucrăm împreună.“ Asa functionează Ellen. E o persoană cu totul aparte, suspectată de multi că ar avea puteri de vrăjitoare. În orice caz, atunci ele s-au confirmat miraculos. În drum spre oras, spunându-i că nu mi se dă pasaportul, că vor să fie trimis altcineva în locul meu, ea a cerut să ne oprim la Casa Scânteii. Fără să fie anuntată, a intrat pe lângă gărzile de serviciu, care, ciudat, nu au oprit-o. Habar nu am cum si cu cine a ajuns în contact, dar o oră mai târziu, Ellen a revenit în stradă, unde o asteptam agitat. „Baby dear, sunt foarte mândră de mine ! Nu mă întreba cum s-a întâmplat, dar i-am vorbit românestte unui Big Boss, parcă Popesco-God îl chema. Era acolo cu altii si i-am convins. Într-o săptămână vei avea pasaportul !“ Nici până azi nu am reusit să aflu ce s-a petrecut cu adevărat. Dacă a vorbit românes te sau păsăreste nu voi sti, dar într-o zi splendidă de octombrie, cu o valiză în care aveam câteva cămăsi si haine pentru o scurtă sedere, am ajuns la aeroport, unde domnul Emil Botta a apărut pe neasteptate, la sapte dimineata, să se alăture familiei si prietenilor veniti să-mi ureze drum bun. Mi-am luat rămas-bun de la mama, pe care, crezând că voi reveni acasă după trei luni, nu stiam că nu o voi mai vedea niciodată : l-am strâns în brate pe tata : mi-am îmbrătisat prietenii, în special pe Lucu Andreescu, cel mai pur si mai fidel dintre toti : a venit rândul domnului Botta : într-o îmbrătisare de ultimă clipă, care a durat parcă o eternitate, am simtit că acest om îmi transmite fiorul unui sfârsit care devenea iminent. Avea în el radarul unei sensibilităti adânci.

Nici pe el nu aveam să-l mai revăd. Odată cu decolarea avionului, pentru a face loc unui nou început, un ciclu al vietii mele trebuia să se închidă“.
 („O biografie“, de Andrei Şerban, Copyright Polirom)