APARITII EDITORIALE

Opera inchisa Lumea literaturii si istoria ei numara, pe langa poetii "gospodari", foarte atenti la constructia, caramida cu caramida, a operei si imaginii lor (un Arghezi, un Sorescu, un Mircea

Opera inchisa
Lumea literaturii si istoria ei numara, pe langa poetii "gospodari", foarte atenti la constructia, caramida cu caramida, a operei si imaginii lor (un Arghezi, un Sorescu, un Mircea Cartarescu), si autori lirici lipsiti complet de instinctul de conservare, risipitori pana la auto-distrugere (Eminescu, Nichita Stanescu, Cristian Popescu). in aceasta din urma serie intra si Virgil Mazilescu, poet mort la 42 de ani, dupa ce si-a zdrentuit, literalmente, trupul si psihicul intr-o boema prelunga si tragica si intr-o relatie erotica echivalenta cu un set suplimentar de suferinte. E drept ca poezia presupune, pe langa tehnica, o anume combustie interioara, o stare de gratie nascuta din cea de insecuritate. E greu s-o concepem alternand ideal cu somnul bun de dupa-amiaza si plimbarea kantiana prin targ. Dar ceea ce conteaza, in definitiv, este textul, rezultatul palpabil al acestor experiente, fie ele burgheze sau boeme, de interior cu transperantele trase ori de periplu bahic. Avem acum la indemana o editie integrala din opera lui Virgil Mazilescu, realizata cum scrie la carte de Alexandru Condeescu si aparuta, in excelente conditii grafice, la Editura Muzeul Literaturii Romane. Ea reuneste poemele, prozele, publicistica si paginile epistolare ori diaristice ale acestui autor pe cat de exigent artistic cu sine, pe atat de generos cu productia altora. Lasand deoparte textele "critice", care fac din mai multi mediocri si grafomani ceea ce ei insisi n-ar fi putut spera, precum si pe cele confesive, impregnate de suferinta, vodca si moarte, sa ne concentram putin asupra poeziei, cu avangardismul ei centripet si problemele de receptare pe care le ridica. Versurile lui Virgil Mazilescu tin de asa-numitul onirism estetic, miscare in care-i regasim pe Leonid Dimov si Dumitru Tepeneag si care isi propune sa creeze literatura dupa "criteriul legislativ al visului". Aleatoriul oniric, lipsa de logica a secventelor de "poveste" nocturna sunt utilizate ca o metoda de lucru si un registru de compozitie. Mazilescu se dovedeste un suprarealist mai consecvent si mai "aseptic" decat altii, nelasandu-se contaminat de placerea simpla a dialogului cu cititorul. Poemele lui ies parca direct din dicteul automat, suspendand orice punte de comunicare, evoluand, ininteligibil, pe o orbita proprie si indepartata. Sintaxa e sparta, imaginile sunt juxtapuse dupa un plan ce scapa, cu totul, perceptiei noastre. Materialul verbal considerat excedentar este radiat fara remuscari, relatiile dintre cuvinte sunt slabite ori fracturate metodic, astfel incat rezultatul sa fie o poezie pe deplin autonoma, un organism viu, dar intrat in faza extinctiei, nise fragmente disparate din "regiunea de odinioara": "spectacol de zidirea obrazului. privesti. martorii inghit promisiuni/ dulci - insa in adanc fulgerul nu face nici o miscare. doar uneltele/ cad cad cad. si poetul? un stalp de sare. dupa un an cine il va/ mai recunoaste?" (spectacol); "regiunea de odinioara isi recastiga faima si sangele si poetul intarzie/ in lumina intunecata coborand printre aburii pe care nu-i mai/ poate imprastia" (daca ai fi privit). Autorul e un truditor si un perfectionist al acestor capsule lirice de mister, cizelandu-si la nesfarsit versurile si infatisandu-se, la final, cu o opera de mica intindere. Nici cantitativ, nici calitativ, Virgil Mazilescu nu poate concura cu confratele Leonid Dimov sau cu concurentul Nichita Stanescu, de care era obsedat. Dar inchidem aceasta frumoasa editie cu sentimentul ca poetul si-a risipit viata - nu si cuvintele.