APARITII EDITORIALE

Paradisul pierdut Vizitatorul targurilor si expozitiilor de Carte bucurestene s-a familiarizat, deja, cu imaginea unei cozi lungi si rasucite, care porneste de la un stand unde Octavian Paler da

Paradisul pierdut
Vizitatorul targurilor si expozitiilor de Carte bucurestene s-a familiarizat, deja, cu imaginea unei cozi lungi si rasucite, care porneste de la un stand unde Octavian Paler da autografe si se incheie nu se stie unde. Alti scriitori barfesc pe la colturi, dar fara spaima ca i-ar putea recunoaste cineva; cativa editori megiesi protesteaza ca li se ocupa spatiul vital; dar coada, incapatanata la culme, se adapteaza conditiilor grele, rasucindu-si inelele pe unde poate. Cum se explica succesul acestui autor (si al altor cativa la fel de "reactionari": Andrei Plesu, H.-R. Patapievici...), de ce oare cititorii il cauta mereu, in loc sa-si smulga din maini cartile unor "progresisti" postmodernisti ca I.B. Lefter si Calin Vlasie? Debutand editorial tarziu (dupa ce, tanar, isi pierduse intr-o librarie geanta cu trei manuscrise), Octavian Paler a castigat repede interesul si admiratia unui public larg, printr-o formula artistica fericita, care a ajuns sa-l defineasca. O formula ce conciliaza eseul cu proza, dand carnatie epica ideilor si oferind totodata o consistenta miza moral-intelectuala universului narativ. E falsa, in fond, prezumtia conform careia cititorul roman se incanta la nesfarsit cu mustoasele sandrebrown si vigurosii pavelcoruti din para-literatura de dupa Revolutie. Cititorul cauta, de regula, praguri mai inalte decat cel la care insusi se afla si profita astfel, in cel mai frumos sens al cuvantului, de achizitiile intelectuale facute prin lectura. Cea mai recenta carte a lui Octavian Paler, Autoportret intr-o oglinda sparta (Editura Albatros, 2004) continua linia eseistic-confesiva a scriitorului, cu un accent mai apasat pe al doilea termen si cu un element relativ nou introdus in ecuatia eului: batranetea. Unele intamplari si scene "imprastiate prin alte carti" (cateva deja clasice: fuga copilului ce nu se lasa dus din Lisa la liceul bucurestean si felul cum ramane el prins in varf de gard, ca intr-o rascruce simbolica) sunt luate si introduse intr-o noua plasa reflexiva, cu lumini si umbre schimbatoare. Trecutul nu este o colectie de vechituri reamintite ca atare, nici una de mituri colective ori personale. Trecutul e viu, pulseaza si se modifica necontenit in memoria afectiva a scriitorului, care ii topeste contururile precise si il moduleaza dupa factori de sensibilitate si "intelepciune" a varstei. intelepciunea aparand intre ghilimele fiindca asa o vede autorul insusi: ca pe ceva tulbure si discutabil, o povara de care s-ar elibera bucuros, pentru a se intoarce in acea varsta din afara Istoriei, Arcadia proprie, paradisul pierdut al copilariei. Abia ultima secventa a acestui Autoportret... plin de melancolie mai atenueaza tristetea ridurilor si a bolilor, a esecurilor si a victoriilor lasate in urma. Obrazul scriitorului se lumineaza - dar pentru cat timp? Toti cei care l-au citit pe Octavian Paler cunosc raspunsul la aceasta intrebare. O carte de o frumusete aparte.