Civilizaţia sportului: Numai părinte să nu fii

Privind finalele marilor turnee de tenis , v-aţi gândit vreodată la sacrificiile pe care le-au făcut  părinţii actualelor „stele” până când au  ajuns să-şi vadă fiii sau fiicele jucând în arene celebre?

Sau v-aţi gândit că din o sută de fetiţe (sau de băieţi) care încep tenisul la 4-5 ani şi a căror copilărie este sacrificată, doar două (doi) sau trei ajung să guste satisfacţia  de a se califica pe tabloul de concurs al unui mare turneu?

A întrebat-o cineva vreodată pe Nadia C0măneci cum a fost copilăria ei? Sau pe Teodora Ungureanu? (sper că n-aţi uitat-o). Sau pe Emilia Eberle, pe Lavinia Miloşovici, pe Gina Gogean?

Majoritatea tinerilor care încep sportul la o vârstă fragedă, chiar dacă nu ajung campioni, rămân cu o dragoste sau chiar cu o pasiune de o viaţă pentru mişcare, pentru petrecerea timpului liber pe un teren de tenis, într-o piscină, pe o pârtie de schi, sau pe cărările munţilor, ceea ce poate fi uneori mai important decât marea performanţă.

Oricum, să-ţi vezi copilul făcând  sport, în loc să-l vezi prin cafenele la şuete interminabile  în fum de ţigară şi cu paharul în faţă, este  o mare satisfacţie pentru un părinte. De aceea îmi scot pălăria în faţa tuturor taţilor  şi a tuturor mamelor  care au „sacrificat" timp, bani şi multă energie pentru a face din copiii lor, oameni sănătoşi, sportivi, cu o ţinută fizică agreabilă şi cu un comportament fairplay.