Pentru prima oară în istorie, localităţi precum Bilbao sau Barcelona, cunoscute pentru naţionalismul regional, au vibrat pentru Spania, iar steagurile ţării au fluturat la balcoanele catalanilor şi bascilor.
"Va fi o imagine veşnic memorabilă în conştiinţa colectivă a Spaniei: imaginea căpitanului Iker Casillas izbucnind în lacrimi după ce La Roja a şters decenii de eşecuri la Cupa Mondială, câştigând primul titlu al Spaniei duminică seara", scrie CNN.
Într-o perioadă în care economia Spaniei este în criză, cu cea mai mare rată a şomajului din Europa, ţara avea nevoie de o poveste frumoasă şi de o veste bună.
Puyol şi Iniesta au sărutat stema Spaniei
Steagurile spaniole fluturau la balcoanele din întreaga ţară, în timp ce milioane de spanioli au ieşit în stradă, dând imaginea unor scene anarhice, dar pline de bucurie. În Africa de Sud, jucători precum Carlos Puyol şi Andres Iniesta şi-au sărutat stemele din piept, care de-acum vor avea şi o stea deasupra, în onoarea izândei lor.
Chiar şi înainte de finală, patriotismul era starea de spirit predominantă în echipă. "Dedicăm această victorie Spaniei", a spus Xavi, playmakerul Barcelonei, după semifinala câştigată în faţa Germaniei.
"De la Războiul Civil nu au mai fost atâtea steaguri pe străzi"
A doua zi, El Pais scria: "De la Războiul Civil Spaniol nu s-au mai văzut atâtea steaguri pe străzi". Atât de răspândit era fenomenul drapelelor atârnate la ferestre, încât a fost numit "Efectul Roşu", în onoarea naţionalei Spaniei.
La prima vedere, ar fi de aşteptat ca sentimentele naţionaliste şi fluturările de steag să continue şi după câştigarea Cupei Mondiale. Dar în Spania, o ţară în care identităţile regionale unice, de la catalani la basci şi galicieni, au avut în trecut prioritate, izbucnirile de mândrie naţională au fost controversate şi, paradoxal, au divizat.
Steagul este văzut de către mulţi, dar mai ales de către catalani şi basci, ca un "totem" al erei Franco. Chiar şi imnul naţional a fost scurtat, pentru ca unele versuri să nu redeschidă rănile vechi, lăsate de perioada Războiului Civil, din 1936-1939, şi dictatura generalului Franco, imediat următoare.
De fapt, adesea, eşecurile naţionalei Spaniei au fost puse pe seama tensiunilor regionale şi loialităţilor naţionale, sugerându-se că nu toţi fotbaliştii ar fi "tras" în aceeaşi direcţie.
Există chiar şi o naţională catalană, antrenată de iconica figură a Barcelonei, olandezul Johan Cruyff. În decembrie, catalanii au învins Argentina într-un meci amical, cu 4-2, din echipa aceea făcând parte Xavi, Puyol, Pique şi Capdevila, toţi titulari şi duminică seara.
Spania: Cea mai mare echipă a tuturor timpurilor?
După şapte luni de la meciul catalanilor cu argentinienii, o echipă a Spaniei, condusă de Casillas, căpitanul castillan al lui Real Madrid şi bazându-se pe mijlocul briliant al Barcelonei catalane, a reuşit să câştige trofeul mondial.
"Când Iniesta a înscris golul victoriei, se putea auzi reacţia oamenilor în tot oraşul", a explicat Carolina Abellan, reporter al televiziunii Cuatro, care a fost în Madrid, în ziua finalei. "Bucuria era inimaginabilă şi am văzut o mulţime de oameni plângând".
Multe din ziarele de a doua zi au sugerat că victoria ar putea prevesti un nou început pentru ţară, un început în care sentimentul identităţii naţionale să prevaleze acum în faţa celor regionale. Cotidianul ABC a scris: "Naţionala Spaniei este o metaforă a ceea ce Spania poate să devină".
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza