Articole scrise de Carmen Constantin

Sorana Cîrstea îşi aminteşte că de mică a ţintit notele mari la şcoală, deoarece părinţii i-au spus că educaţia este la fel de importantă ca sportul.

Soarta programului european de schimb de studenţi, de care au beneficiat şi zeci de mii de tineri români, depinde de alocările bugetare la nivelul Uniunii Europene din următorii ani

Munca enormă pe care o presupunea sportul de performanţă lăsa prea puţină putere pentru lecţii, îşi aminteşte campioana la tenis de masă Otilia Bădescu.

Actorul Mihai Constantin povesteşte că în timpul pregătirii pentru admiterea la Teatru s-a blocat când a trebuit să-i recite tatălui său, regretatul George Constantin, poezia pe care o pregătise pentru examen. Până la urmă, fostul „Ionică" a intrat d...

Întrebarea le-a fost adresată cititorilor suplimentului de educaţie al respectatului ziar britanic „The Guardian“. Provocarea nu a rămas fără răspuns, iar sugestiile au început să curgă din toată lumea.

Elevă în clasa a XI-a, cea mai cunoscută alpinistă din România, Crina „Coco“ Popescu, se gândeşte să mai rărească expediţiile, până la Bacalaureat şi până va deveni studentă, speră ea, la Arhitectură.

Actorul Florian Ghimpu povesteşte că în copilărie, la serbări, era chemat în faţă cu vioara, chiar dacă alţii erau mai talentaţi, pentru că „era blond, cu ochi albaştri“ şi arăta bine în uniforma cu cravată roşie.

Regizorul Hanno Höfer îşi aminteşte că „a dat“ la Academia de Teatru şi Film fără să se pregătească, doar ca să vadă cum s-ar descurca, prin comparaţie cu „nişte prieteni“. Prietenii au picat.

Abia sosit în Franţa, la Nisa, în 1928, Neagu Djuvara a luat premiul I, Prix d’Excellence, în primul an de şcoală petrecut acolo, după ce învăţase, mai întâi, trei ani în ţară.

În copilărie, Adela Mărculescu scotea scaunele din casă pentru a construi o scenă, unde tot ea devenea „marea vedetă“. Din recuzită făceau parte şi cearceafurile familiei ori cămaşa de noapte şi mărgelele mamei.

Elisabeta Lipă îşi aminteşte cum, la începutul clasei a VIII-a, tatăl ei i-a spus că n-ar fi o problemă dacă nu învaţă, pentru c-ar fi fost nevoie, acasă, şi de cineva care să se ocupe de pământul familiei.

Marele campion Sorin Babii îi este şi astăzi recunoscător profesoarei care i-a trimis, în 1977, la tir pe elevii cu note bune.

Oana Pellea spune că nu i-a plăcut clasa I, din cauza trezitului prea devreme, şi îşi aminteşte cum se luptau ai ei s-o pregătească pentru şcoală.

Ana Maria Brânză, campioana de care România îşi leagă speranţele pentru aur olimpic la scrimă în vara acestui an, a fost, în clasele primare, o şcolăriţă cu pampoane şi bentiţă regulamentară.

Crescut de mamă şi bunici, Mircea Baniciu îşi aminteşte o copilărie „foarte liberă“ şi o adolescenţă plină de peripeţii şi de întâmplări cu haz.

Unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români contemporani, Dan Lungu îşi aminteşte şi azi ameninţările rudelor privind sfârşitul libertăţii „fără graniţe“ din copilărie, odată cu începerea şcolii.

Alexandru Darie povesteşte că a nu a reuşit să intre la liceul „Tonitza“ pentru că la admitere, la proba de Compoziţie, a făcut lucrarea fetei şi a dat greş cu a lui.

Puţină lume ştie că iniţial, Dorel Vişan se pregătise să devină învăţător, şi a fost dascăl, la Şcoala de aplicaţii, şi apoi, profesor de Educaţie fizică, într-o şcoală generală.

Elev bun, dar nu elev-model, Tudor Chirilă admite că îi pare rău că nu a fost la toate orele de Teorie de la Şcoala de Muzică, pentru că i-ar fi folosit.

Publicitarul Bogdan Naumovici povesteşte că a făcut de câte trei ori anii III, IV şi V din facultate, pentru ca la finalul studiilor, să nu-şi mai ia licenţa pentru că avea deja succes în publicitate, iar diploma de inginer nu-i mai servea la nimic.

Criticul literar se declară afon şi spune că „din motive muzicale, şi nu politice“, în şcoala primară nu voia să-nveţe imnul schimbat, al Republicii Populare Române. Tatăl l-a sfătuit că „nu e o idee bună“ să nu-l ştie.

Pentru că mai aveau un fiu artist (Tavi Iepan, membru fondator Cargo), părinţii regizorului au încercat să-l convingă să aibă o „meserie adevărată“. Florin Iepan a decis că vrea „să facă film“ în clasa a XI-a.

Cea mai respectată atletă din România îşi aminteşte clasele primare la Şcoala Romano-Catolică „Notre Dame“ din Timişoara, unde măicuţele, în robe, ţineau cu religiozitate orele de Sport.

Zoltan Andras, solistul trupei Sarmalele Reci, a fost remarcat în clasa I de profesoara sa de Muzică. „Trebuie să-l îndrumaţi spre a studia muzică în mod serios“, au fost sfătuiţi atunci părinţii micuţului.

Matei Vişniec îşi aminteşte fascinaţia pe care a avut-o în copilărie şi adolescenţă pentru Bucureşti, un oraş pe care şi azi îl găseşte extraordinar de interesant.

Departe de imaginea copiilor fără copilărie din sport, Cătălina Ponor îşi aminteşte că mergea cu plăcere la şcoală şi că făcea demonstraţii de gimnastică la ora de Sport.

Sportiv prin natură şi prin obicei, scriitorul Radu Paraschivescu povesteşte că nu a vrut să participe la orele de tumbe şi sărituri peste capră, pentru că aceste exerciţii „nu i se potriveau“.

Pentru că locuia în cartierul Buzeşti, Vintilă Mihăilescu era arondat la şcolile unde mergeau copiii elitei comuniste. El a realizat acest lucru abia la întâlnirea de 40 de ani de la finalul liceului.

Victor Rebengiuc îşi aminteşte că în 1944 şcoala s-a terminat cu câteva luni mai devreme din cauza campaniei de bombardamente americane.

Octavian Morariu povesteşte ce emoţii i-a dat tatălui său la admiterea de la Institutul de Construcţii. Rugbistul era „primul pe listă“, iar tatăl lui verifica notele de la sfârşit către început. Morariu a şi terminat Facultatea ca şef de promoţie.

Criticul literar Dan C. Mihăilescu povesteşte că în facultate coresponda în fiecare zi cu colega de bancă, Tania, care avea să-i devină soţie, pe teme literare.

Ministrul francez pentru Educaţie Superioară, Laurent Wauquiez, spune că studenţii români au o bună reputaţie printre universitarii din ţara sa, mai ales în domeniile tehnice.

Cârcotaşul Mihai Găinuşă mărturiseşte că a pierdut mulţi ani „pe calea matematicii“, în ciuda faptului că „n-avea nici în clin, nici în mânecă“.