Viitorul electoral

Cei de la guvernare au ca obiectiv redobândirea încrederii publice (dar cum, cu cine, în ce interval de timp?), iar cei din opoziţie trăiesc strict din sindromul anti-Băsescu.

Cu cine vom vota? Nu atât cu ce partide, cât cu ce oameni? Cum va arăta lupta pentru Preşedinţie? Întrebarea nu e prematură, deşi nu vom fi chemaţi la urne mâine. Dar un candidat pentru o funcţie politică importantă se pregăteşte din timp. E identificat cu discernământ, antrenat cu pricepere, modelat prin exerciţii de campanie, în aşa fel încât în ceasul confruntării ultime să aibă un portret coerent, pregnant şi competitiv. Dacă aş fi în situaţia de a lua o decizie strategică în această privinţă, aş socoti că sunt în criză de timp. M-aş grăbi. Or, ceea ce mă uimeşte este calmul (cel puţin aparent) cu care toate partidele autohtone privesc spre viitorul electoral imediat. Clar nu e decât că vor să câştige, că se concentrează nevrotic pe aritmetica voturilor şi că se bizuie mai mult pe exasperarea populaţiei decât pe eficienţa proprie. Cei de la guvernare au ca obiectiv redobândirea încrederii publice (dar cum, cu cine, în ce interval de timp?), iar cei din opoziţie trăiesc strict din sindromul anti-Băsescu. Alegerile se câştigă însă cu oameni, cu figuri carismatice, cu „locomotive" mobilizatoare. Avem pe scenă, sau la orizont, aşa ceva? Se caută asemenea personaje?

Eroarea taberei opozante este aceea de a crede că nu mai e nevoie de nicio căutare, pentru că „finaliştii" au fost deja găsiţi. Eroarea guvernanţilor e eroarea de a crede că mai au încă timp să caute, că dispun de o „pepinieră" consistentă, utilizabilă prompt, de azi pe mâine. Să le luăm pe rând. Opoziţia pare să fi ales. Crin Antonescu are aerul că se consideră condamnat la victorie, Victor Ponta priveşte şi el spre viitor cu o încredere adolescentină. Amândoi au ceva ţanţoş şi somnolent. Cred mai mult în inerţie decât în iniţiativă şi imaginaţie. Prin prezenţa lor „subînţeleasă", ei închid orice dezbatere de perspectivă, înainte ca ea să se fi deschis. E greu de crezut că în PC, în PSD sau în PNL nu există material uman plauzibil, care să poată intra în joc cu cel puţin tot atâtea şanse de reuşită. O surpriză bine administrată, o noutate răcoritoare, un portret neuzat dar cu contururi ferme şi atrăgătoare ar putea avea asupra electoratului blazat un neaşteptat efect trezitor. Se preferă însă confortul gata-făcutului. În consecinţă, ni se livrează un viitor previzibil, fără relief, fără anvergură. Nu putem avea cine ştie ce aşteptări.

În PDL, disputele interne par să prevaleze asupra obiectivelor politice pe termen mediu. Dacă în opoziţie avem prea puţini prezidenţiabili, în partidul de guvernământ avem prea mulţi. Niciunul însă nu e, ca să zic aşa, „pus în dispozitiv". Nimeni nu e preocupat să demareze un program de campanie bine ţintit, cu un reprezentant de vârf şi cu o echipă unanim acceptată de toate facţiunile intestine. Şi printre veterani şi printre tineri există, s-ar zice, potenţiali candidaţi la Preşedinţie. Dar un soi de „complex Băsescu" lucrează demobilizator asupra decidenţilor. Se amână indefinit alegerea „alergătorului" din ultimul tur, în ideea că niciunul nu are şanse mai mari decât ceilalţi şi că nu e încă limpede ce vrea de fapt electoratul. Un tânăr „de viitor" sau un „cadru" matur, „de nădejde"? Un tehnocrat sobru sau un retor pentru mase? Un funcţionar de partid cu experienţă sau un intelectual rasat? Deocamdată, pe masă nu e nicio carte. Cineva ar trebui să opteze, să asume riscuri şi să înceapă treaba. Asta ca să nu sfârşim, româneşte, ridicând din umeri şi şoptind printre dinţi: „În definitiv, ce mai contează?..."