Un caz de vinovăţie generală

Nici problema personală a omului, nici problema ţării nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructiv.

Gestul sinucigaş al lui Adrian Sobaru a creat o situaţie din care toată lumea iese prost. Evident, iese prost Guvernul. Proasta administrare a crizei, măsurile drastice de austeritate, suspiciunea de corupţie şi incompetenţă au provocat o escaladare a disperării publice, al cărei exponent a devenit, pe 23 decembrie, electricianul de la TVR. Culpabilizarea guvernanţilor a fost, de altfel, un „obiectiv" explicit al protestului. Adrian Sobaru şi-a „dedicat" gestul lui Emil Boc şi „portocaliilor" care „ne-au distrus viitorul". N-aş vrea să fiu, în asemenea împrejurări, în pielea parlamentarilor PDL. Pe unii i-au lăsat, vizibil, nervii, s-a vânturat ideea demisiei obligatorii a echipei guvernamentale, Opoziţia a căpătat în dotare o nesperată muniţie.

Dar şi Opoziţia a ieşit prost. N-a avut nobleţea, sau măcar abilitatea, de a nu valorifica politic nefericita întâmplare. S-a grăbit, dimpotrivă, să facă din dramă un capital electoral. Recunosc că tentaţia era mare, dar aş fi preferat să fiu martorul unei reacţii de compasiune omenească şi sobrietate. N-a fost cazul. S-au făcut imediat declaraţii anti-guvernamentale, s-a speculat maximal momentul, în beneficiul partidelor combatante. Prăbuşirea unui om a devenit materie primă a luptei pentru voturi.

Foarte prost a ieşit, îmi pare rău s-o spun, presa. A simţit imediat mirosul de sânge şi s-a precipitat, lacom, spre prelucrarea vandabilă a „ştirii". Totul a fost filmat „profesionist", microfoanele jurnaliştilor au luat cu asalt incinta Parlamentului, parlamentarii din preajmă au fost înghesuiţi dizgraţios de armate de intervievatori, al căror interes pendula între senzaţionalul suculent şi şopârla politică. Tragedia a devenit „sursă", vecinătatea morţii a devenit spectacol.

Oricât mi-ar fi de greu, trebuie să spun că nici Adrian Sobaru n-a ieşit bine. Mai întâi la propriu: traumatizat fizic şi în asemenea măsură tulburat sufleteşte  încât, la spital, şi-a cerut scuze pentru brutala sa iniţiativă. Mi-e greu să fac prea multe comentarii „la rece" despre rostul acestei iniţiative, pentru că orice judecată asupra unui om trecut printr-o asemenea încercare poate suna inadecvat, cinic, crud. S-a vorbit despre disproporţia dintre gestul propriu-zis şi eventuala lui motivaţie financiară (omul nu era dintre cei „catastrofaţi" economic), s-a invocat un (legitim) fond nevrotic, explicabil prin boala gravă a fiului, s-a supra-interpretat premeditarea faptei şi caracterul ei „demonstrativ". În ce mă priveşte, am fost contrariat de strigătul de pe targă al victimei („Libertate!"), care părea brusc preocupată nu de sărăcie, nu de indigenţa managerială a guvernanţilor, ci de un ideal de luptă „revoluţionară", fără legătură cu realitatea imediată. Dincolo însă de ceea ce poate fi „psihanalizabil" în comportamentul lui Adrian Sobaru, el are cel puţin două dimensiuni contra-productive: 1. Mută o problemă economică şi politică foarte serioasă în registrul psihologiei. O fundătură naţională devine, astfel, un „caz" particular, cu un relativizant subton de derizoriu şi patologie privată. 2. Sugerează un „model" al protestului care nu aduce soluţii, ci întreţine, doar, o stare de culpabilitate difuză şi de disperare inarticulată. Nici problema personală a omului, nici problema ţării nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructiv. Rezultatul e unul singur: toată lumea iese prost. Nu ascund că o întrebare perfidă nu-mi dă pace: cum se face că, pe vremea dictaturii, n-am avut decât o singură sinucidere (Liviu Babeş)? Cum de ne-au lăsat nervii abia acum?