Un alt fel de români

Bogătaşii României au alte isprăvi de sponsorizat decât isprăvile culturale. Pentru mulţi, ar fi un fleac să finanţeze centre de studii.

România care se vede, mai exact România care ni se arată prin ziare şi pe ecranele televizoarelor e o ţară în care am încetat, de o bună bucată de vreme, să mă mai simt acasă. E o ţară de nunţi mitocăneşti devenite ştiri de prime-time, o ţară de fătuci nărăvaşe şi inarticulate ajunse vedete, de divorţuri de mahala mediatizate festiv, de cancanuri buruienoase, de politicieni care se întrec în grosolănii de cartier, de băieţi fini care nu se jenează să se înghesuie prin studiouri alături de proşti ţanţoşi, nulităţi isterice şi ţaţe volubile, o ţară care exportă hoţi şi cerşetori, o ţară care dedică ore şi zile întregi familiei Ceauşescu, prietenilor, descendenţilor şi bucătarilor ei, o ţară care se uită la OTV şi care crede că un „tribun" expirat şi nevrotic e un comentator politic valabil, o ţară care trăieşte pelerinajul la moaştele sfinţilor ca pe un iureş în izmene la Mărăşeşti şi campaniile electorale ca pe o afacere cu făină şi ulei.

Din fericire, am (încă) unele argumente care mă asigură că nu suntem un popor de ţoape, de stricători de limbă şi de moravuri, de obraznici prost-crescuţi şi ignoranţi fără ruşine. Din când în când, percep şi o altă Românie, onorabilă, ataşantă, competitivă. Dar despre această Românie nu vorbeşte nimeni, iar reprezentanţii ei au foarte puţine şanse să-şi valorifice înzestrările şi hărnicia.

Un inventar al României bune, de care să nu ne simţim stingheriţi, ar fi, poate, o întreprindere igienică: ar da curaj, ar da combustibilul sufletesc necesar unei creativităţi relansate. În ce mă priveşte, ştiu câte ceva despre o mulţime de tineri ale căror calităţi se irosesc în marginalitate şi semi-anonimat, deşi fiecare dintre ei ar fi foarte bine primiţi în mediile academice civilizate şi ar putea oferi ţării inestimabile performanţe intelectuale. În fiecare an, am ocazia să întâlnesc, la Colegiul „Noua Europă", numeroşi asemenea tineri. Dar sunt şi alţii. Câtă lume ştie că două-trei grupuri compacte de filologi de mare calibru, majoritatea între treizeci şi patruzeci de ani, lucrează eficient la traducerea şi editarea unor texte fundamentale ale culturii europene? La Iaşi, în jurul lui Adrian Muraru, şi la Cluj, în jurul lui Alexandru Baumgarten, s-au constituit echipe de experţi care se ocupă de publicarea lucrărilor fondatoare ale tradiţiei creştine europene: de la Părinţii Răsăriteni la Toma de Aquino, de la Fericitul Augustin şi Grigorie de Nyssa la Nicolaus Cusanus. Un alt grup tocmai a încheiat traducerea integrală, în opt volume, a Septuagintei (versiunea grecească a Vechiului Testament), un altul a început traducerea Vulgatei (versiune latină a Bibliei). Avem şi o nouă generaţie de fenomenologi, cu acreditări universitare de prima mână, avem antropologi exersaţi, sociologi, istorici, filosofi, politologi, toţi foarte tineri şi foarte capabili. Cu toţii sunt competenţi, săraci şi discreţi. Întorşi în ţară după studii strălucite, dornici de muncă, ei nu pot pătrunde în universităţi (un fel de citadele etanşe în care nimeni din afară nu e dorit) şi trăiesc de pe o zi pe alta, în indiferenţa generală. Bogătaşii României au alte isprăvi de sponsorizat decât isprăvile culturale. Pentru mulţi, ar fi un fleac să finanţeze centre de studii, burse, proiecte de anvergură, care să salveze astfel de valori de la promiscuitate materială şi de la sterilitate profesională. Spiritul e ieftin. Dar „nu vinde", nu e vizibil, nu face rating. Aşa că mai bine ne distrăm cu Oana Zăvoranu şi cu nunta lui Borcea. Restul sunt mofturi elitiste...