Tabloidizarea diplomaţiei

Ce am aflat parcurgând «dezvăluirile» mijlocite de «firma» dlui Assange? Am aflat, în majoritatea cazurilor, ceea ce ştiam deja sau ceea ce presa de scandal (dar chiar şi cea «serioasă») vântură dinaintea ochilor şi urechilor noastre de ani întregi.

O lege născută în ultimii ani de comunism interzicea cetăţenilor români să se vadă cu diplomaţi străini şi cu străini în general. Legea echivala, în fond, tradiţionala „ospitalitate" autohtonă sau eventualele relaţii de prietenie născute între localnici şi vizitatori din afară cu potenţiale acte de trădare naţională. Pentru a fi exonerat de suspiciuni sumbre trebuia ca, după fiecare întâlnire, să faci un raport detaliat la Securitate. N-o făceai, suportai consecinţele. Evident, legea era grosolană şi contraproductivă. Ideea că diplomaţii străini vânau secrete de stat româneşti era ridicolă. Ceea ce oficialii încercau să evite era, de fapt, difuzarea „secretului" unanim cunoscut că ţara mergea prost şi că Ceauşescu şi aparatul de propagandă al partidului minţeau. Am protestat, cu mijloacele mele, faţă de această lege şi mi-am asumat consecinţele încălcării ei. Acum, în plin scandal WikiLeaks, am ajuns să cred că, dacă sub dictatură legea era un abuz inadmisibil, acum, în libertate, ea ar avea oarecare sens. Nu în principiu. În principiu rămâne condamnabilă. Dar într-un context în care politicienii sunt iresponsabili, gazetarii prost-crescuţi, unii ambasadori străini neprofesionişti şi toţi laolaltă nişte ţaţe volubile, oarecare restricţii ar prinde bine.

Ce am aflat parcurgând „dezvăluirile" mijlocite de „firma" dlui Assange? Am aflat, în majoritatea cazurilor, ceea ce ştiam deja sau ceea ce presa de scandal (dar chiar şi cea „serioasă") vântură dinaintea ochilor şi urechilor noastre de ani întregi. Am aflat că Tăriceanu era în conflict cu Băsescu, am aflat că Mircea Geoană se credea, în 2007, „number one" (încet-încet, Geoană mă înduioşează: iese mereu prost, nu face niciun pas fără să calce în străchini), am aflat că Elena Udrea e „saucy", că românii au huiduit-o pe nedrept pe Madonna, că Blaga e contra lui Vanghelie, că avem cinci mari oligarhi, că membrii aceluiaşi partid se toarnă între ei, că Băsescu bea whisky şi alte asemenea „breaking news" care dau României o imagine de provincie meschină. Cunosc psihologia „invitatului" român la câte o ambasadă importantă. Se dă mare, „ştie" chestii de culise, are opinii şmechere, se face „util" sau simpatic amfitrionului, proferând bârfe de gaşcă în timp ce face cu ochiul. Amfitrionul, la rândul lui, e bucuros să culeagă material pentru telegramele pe care trebuie să le livreze „centralei". Dar dacă purtarea multor compatrioţi nu constituie, pentru mine, o surpriză, faptul că în comunicările „tehnice" ale unei ambasade se găseşte loc pentru informaţii cancaniere şi pentru mărunte detalii privind hârjoneala internă din câte un partid, mă uimeşte şi mă deprimă. N-am fost un mare admirator al diplomatului român „de carieră", pe vremea când avem mereu de-a face cu el pe coridoarele Ministerului de Externe. Nu eram încântat de reflexele lui inerţiale, de „simplităţile" lui strategice, de educaţia lui, uneori aproximativă. Dar am acum un motiv neaşteptat să-l vorbesc de bine. În cei doi ani cât am colaborat cu corpul nostru diplomatic, n-am citit niciodată telegrame de nivelul celor publicate prin intermediul site-ului WikiLeaks. Mi s-a întâmplat să citesc texte stângaci formulate, să capăt informaţii irelevante sau interpretate pripit, rudimentar, incoerent. Dar n-am dat decât foarte rar peste trivialităţi, zvonuri insignifiante şi aburi de bodegă. M-am plictisit uneori, m-am enervat alteori, dar n-am avut niciodată senzaţia că răsfoiesc un tabloid. O am acum şi contemplu, cu oarecare îngrijorare, soarta lumii de azi.