Ştergerea graniţelor

Asistăm, cu alte cuvinte, la o criză fără precedent a discernământului. Orice impostură poate fi idolatrizată, orice performanţă poate fi batjocorită.

Regimul comunist îşi făcuse un ideal din omogenizarea radicală a lumii. Viitorul trebuia să lichideze hotarul dintre comunism şi capitalism, în favoarea celui dintâi, antrenat pentru rolul de „gropar" al celui de-al doilea. Visul egalităţii trebuia să aducă specia în beatitudinea entropică a unei mediocrităţi generalizate, cu personalităţi absorbite în mase, cu bogaţi sărăciţi, sate urbanizate, ţărani proletarizaţi, biserici laicizate, artişti „populari", intelectuali înregimentaţi, femei devenite „tovarăşi", copii deveniţi „şoimi", netrebnici (fără activitate) deveniţi „activişti". Se vorbea cu emoţie despre „ştergerea diferenţei dintre sat şi oraş", dintre nou şi vechi, dintre Dunăre şi mare. Bucureştii trebuiau să se transforme în port, ardelenii trebuiau să se transforme în olteni, ş.a.m.d.

Am fi putut spera ca, după 1989, să redescoperim şi să reinstituim bogăţia diferenţelor. Să reaşezăm lumea în proteica ei diversitate, să nu mai luăm simţul ierarhiilor şi al valorilor drept discriminare vinovată, să nu mai tratăm performanţa şi legitimitatea elitelor ca pe o diversiune „elitistă", să nu mai amestecăm borcanele, glisând bezmetic între teritorii naturalmente separate. Dar e suficient să priveşti în jur ca să vezi că speranţa unei asemenea reaşezări în normalitate se năruie de la o zi la alta. Reintrăm într-o indistincţie kitch, într-o confuzie mlăştinoasă, fără repere şi fără contur. Asistăm, cu alte cuvinte, la o criză fără precedent a discernământului. Orice impostură poate fi idolatrizată, orice performanţă poate fi batjocorită. Virtutea respectului e inactuală. Graniţa dintre public şi privat e aruncată în aer de dragul senzaţionalului, calomnia şi şantajul se cheamă „talent gazetăresc". Patronul suspect al unei televiziuni de gang se declară Larry King, cutare bişniţar (patriot) devine parlamentar european, cutare flaşnetar de duzină devine „tribun" al naţiei. Moartea unei artiste devine un interminabil spectacol mediatic pentru sensibilitatea telenoveliştilor. O specialistă în spiritism şterge diferenţa dintre moarte şi viaţă.

Religia devine o afacere şi comerţul, sau rating-ul, o religie. Preşedintele ţării vorbeşte la telefon, glumeţ, cu un jurnalist de scandal aflat în anchetă, miniştrii se jură că nu ei au declanşat ancheta, toate posturile de televiziune comentează, amplu, episodul. Tot preşedintele ţării, vizitînd o regiune catastrofată, are timp să se războiască, mărunt, cu câte o „ţaţă" intrată la apă sau cu Sorin Ovidiu Vântu, devenit un soi de obsesie naţională şi privată. Obedienţele de partid iau locul afinităţilor reale dintre oameni şi suspendă principiile şi logica. Stânga se deplasează spre dreapta şi dreapta se deplasează spre stânga, dialogul devine cotonogeală, entertainment-ul devine o subspecie a bordelului. Câte un semidoct cu alură de responsabil de bloc e invitat să vorbească despre ocultism, câte un traseist politic de mâna a doua ajunge urmaşul lui Iuliu Maniu, meseriile devin interşanjabile. Patologia nediferenţierii se combină, pervers, cu o manie a disjuncţiilor arbitrare. Apar fisuri de netrecut între „intelectualii lui Băsescu" şi „intelectualii lui Antonescu", între „lingăi" complezenţi şi „tonomate" vândute. Taberele politice cultivă excomunicarea reciprocă, deşi, în fond, sunt o apă şi-un pământ. Prieteniile sunt minate, adversităţile - ireductibile. Trăim într-o lume a graniţelor prost puse. Cochetăm, iresponsabil, cu haosul.