Românii lui Rădulescu-Motru

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Suntem mai puţin receptivi la vocea judecăţii proprii, decât la «zvonul public». «Ce zice lumea», «gura lumii», ne influenţează în mod decisiv.

Nu ne-am născut ieri... Defectele noastre au tradiţie. Cine crede că ne-am stricat abia în ultimii ani, că de vină e doar comunismul, sau capitalismul, sau Iliescu, sau Băsescu, să recitească paginile despre psihologia naţională scrise de Constantin Rădulescu-Motru, la începutul secolului XX. Va fi surprins. Parafrazez mai jos, ca probă, câteva dintre observaţiile venerabilului filosof.

Mai întâi un citat: „În plămădeala sufletului nostru este un impuls de aversiune împotriva organizării". Preferăm „improvizaţia" şi „norocul". De aceea stăm prost cu instituţiile, a căror rigoare ne ofensează imaginaţia. Ne simţim mai bine într-un spaţiu vag, atins uşor de anarhie. Suntem „individualişti". Dar de un individualism paradoxal. Căci nu ne place să ieşim din rând, să luăm iniţiative riscante, să abuzăm de „independenţa" convingerilor. Suntem mai puţin receptivi la vocea judecăţii proprii, decât la „zvonul public". „Ce zice lumea", „gura lumii", ne influenţează în mod decisiv. Pe de altă parte, cultivăm simultan „îndrăzneala de grup" şi „obedienţa individuală". Suntem gregari, dar incapabili de solidaritate. Vorba lui Farfuridi: „iscălim, dar o dăm anonimă". Spiritul comunitar şi conştiinţa cetăţenească sunt virtuţi rare.

O altă meteahnă: naţionalismul declarativ. Recurgem uşor şi emfatic la demagogia „românismului", dar mai mult în campaniile electorale şi la petreceri. Naţionalismul nu ne obligă la patriotism real. E doar retorică lăcrămoasă, fudulie provincială. În rest, ţara e mai curând un pretext. Ceea ce contează sunt „prietenii", „colegii de partid", interesele personale, „ai noştri". „Interesul naţional" se dizolvă, de obicei, într-o puzderie de „aranjamente" private. Mai departe: suntem repede seduşi de „noutate", dar vrem să o adoptăm păstrând toate deprinderile vechi. Cu alte cuvinte, vrem noutate fără înnoire.

Caracteristic pentru mediul autohton este şi faptul că, în general, omul nu e pus niciodată în locul pe care ar trebui să-l ocupe după merit. „Numirile" se fac după alte criterii. Avem teoria „omului potrivit la locul potrivit", dar, practic, aşezăm la locul potrivit omul care ne trebuie. Oricum, meritul e ultimul dintre criterii. Mai mult: meritul propriu-zis ne incomodează. Înclinăm, în mod spontan, să-l depunctăm, să-l batjocorim, să-l marginalizăm.

Inventarul metehnelor noastre e, evident, mult mai amplu. Rădulescu-Motru nu are pretenţii de exhaustivitate. Am putea continua pe pagini întregi, pe cont propriu. O pasionantă teză de doctorat ar putea, de pildă, să se ocupe de tema „văicărelii". E una dintre voluptăţile naţionale aflate la mare preţ. Am numit-o, cândva, „euforia naufragiului", plăcerea de a asezona un „aperitiv" cu lamentaţii fatale de tipul: „ţara se duce de râpă!", „te-apucă groaza monşer, groaza!" sau „o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă!"

E de la sine înţeles că reflecţia asupra netrebniciilor noastre nu vrea să fie nici demolatoare, nici descurajantă. Nu contemplăm locul de baştină cu un ochi rău. Dar nici nu ne lăsăm anesteziaţi de reverii deşarte, de suficienţă şi orbire patriotardă. Portretul naţional poate fi retuşat. Dar pentru asta trebuie, mai întâi, să-i localizezi fisurile. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite