Pofta de sticlă

Pofta de a fi «pe sticlă» e tot un fel de ebrietate, dar cuplată cu vanităţi abisale, narcisisme, egolatrii cronice, dacă nu cu interese obscure.

Nu, nu mă refer la boschetari, la alcoolici vulgari, la beţivi mai mult sau mai puţin candizi. Mă refer la cei care au un viciu mai „fin", mai sofisticat, mai pervers: pofta irepresibilă de a apărea la televizor: des, cât mai des, tot timpul. Pofta de a fi „pe sticlă". Tot un fel de ebrietate, dar cuplată cu vanităţi abisale, narcisisme, egolatrii cronice, dacă nu cu interese obscure. Pe împătimiţii acestui rău obicei îi văd seară de seară pe câteva posturi de televiziune, uneori trecând graţios de la o emisiune la alta, de la un moderator la altul. Sunt de neoprit, inepuizabili, inevitabili. Un fel de club monden, care se menţine cu încăpăţânare la rampă, prin complicitatea jurnaliştilor-gazdă.

De-a lungul vieţii am fost şi eu, de mai multe ori, „pe ecran". Am fost protagonistul (împreună cu Liiceanu sau cu Dinescu) a două-trei serii de emisiuni şi am fost invitat, din când în cînd, la dezbateri cu mai mulţi.

M-am bucurat de fiecare dată când treaba se încheia. Iar producătorii de televiziune ştiu că, de ani întregi, refuz toate solicitările. Cred că dacă nu eşti Benny Hill, sau Mr. Bean, sau Columbo - dar chiar şi atunci - spectatorii sfârşesc prin a se sătura de prezenţa ta. A te impune tenace, pe perioade lungi, „interesului general" mi se pare un simptom de proastă creştere, cu discrete fibre de paranoia. E altceva dacă eşti gazetar de televiziune prin meserie. Ai, n-ai treabă, trebuie să „prestezi" la ore fixe, zi de zi, conform „fişei postului". Dar să te târâi prin studiouri fără să te oblige nimeni, să te expui „de plăcere" unei vizualizări perpetue, să nu te plictiseşti niciodată de chipul tău, de vocea ta, de ideile şi obsesiile tale, asta e ceva care depăşeşte puterea mea de înţelegere. Poate unii o fac pentru bani. N-am de unde să ştiu. Ca simplu invitat într-o emisiune sau alta, nu mi s-a oferit niciodată un onorariu. Am fost plătit doar atunci când făceam emisiunea, nu când apăream ca interlocutor pentru un moderator sau altul. Dacă cei la care mă gândesc ni se vâră pe gât ca să câştige, aş îndrăzni să-i acuz de lăcomie şi de nesimţire. Dacă o fac din pura dorinţă de a apărea sau pentru că simt cum se sufocă de adevărurile masive care le ard mocnit în creier, atunci au o problemă cu evaluarea eului propriu.

Nu-i înţeleg nici pe producătorii şi moderatorii care invită, mereu, aceiaşi oameni. Tehnic vorbind, mi se pare contra-productiv. Aceleaşi portrete standardizate, aceleaşi opinii (indiferent de subiect), aceleaşi opţiuni politice, aceeaşi retorică - toate la un loc nu pot duce decât la un coeficient maxim de previzibilitate, adică de plictiseală. Ştim dinainte cine ce va spune. Scenariul e gata scris. În fapt, nu se discută nimic: se confecţionează doar mici ornamente de hârtie creponată, în jurul aceluiaşi băţ. Emisiunile de acest tip seamănă cu o întâlnire de gaşcă sau cu un ceai de mătuşi obosite. În loc să se întâlnească la o cafenea sau la o cârciumă şi să înjure tihnit Guvernul, cum face românul dintotdeauna („Criză teribilă mon cher!"), actorii acestor mici taclale o fac, vrem-nu vrem, în faţa noastră, pe banii şi pe nervii noştri.

Observ că pofta de sticlă confiscă, uneori, şi suflete mai simple. O doamnă învăţătoare care, în octombrie anul trecut, înduioşa naţiunea cu o severă grevă a foamei, apare brusc, în diverse emisiuni, ca expert în bombăneli de conjunctură. Saltul de la martiraj la vedetismul derizoriu al micului ecran s-a făcut cât ai zice peşte. Pofta de sticlă nu iartă. Merită 70 de zile de nemâncare...