O întâlnire de Sărbători

Am rămas cu senzaţia că am întâlnit un reprezentant - probabil nereprezentativ - al tinerei generaţii de natură să mă neliniştească.

„Sunteţi Andrei Pleşu?" - m-a întrebat deunăzi un tânăr blond, cu o privire albastră, uşor năucă, pe când tocmai ieşeam din Piaţa Floreasca încărcat de plase. „Da" - am recunoscut gâfâind şi oarecum stingherit. „OK!" - a exclamat cordial preopinentul. „Vreau să vă întreb ceva".

Din punctul meu de vedere, nu eram în poziţia optimă a unui dialog destins: mă grăbeam, iar plasele de plastic îmi învineţiseră degetele. Am continuat deci să merg, urmărit însă, îndeaproape, de noul meu tovarăş de drum... „Am citit ce spune un sociolog francez despre intelectualii români. Zice că toţi umblă după bani, că sunt cumpăraţi. Şi că România n-are niciun viitor.

Ce părere aveţi?" „Cum îl cheamă pe sociologul francez?" „Nu-mi amintesc". „Unde aţi citit textul cu pricina?" „În «Cotidianul»" „E vorba cumva de Claude Karnoouh?" „Da, da, parcă!" „Aţi mai citit ceva de el, ştiţi ceva despre el?" „Nu. Dar vreau să ştiu opinia dvs". Continuam să gâfâi. „Întâmplarea face că îl cunosc pe dl. Karnoouh. Mă miră niţeluş cum poate un om inteligent să manevreze atât de naiv generalizările de care vorbiţi: intelectualii sunt aşa, românii sunt aşa, România va fi aşa... Nu mai spun că a condamna anticipativ o ţară întreagă la eşec e, pur şi simplu, o grosolănie. Nu se face."

„Da, dar Patapievici nu e pro-Băsescu pentru că a fost numit de el la Institutul Cultural Român?" „Nu, Patapievici a fost numit la ICR înainte sa fie pro-Băsescu. Dar ce ştiţi despre activitatea ICR şi ce aţi citit din textele scrise de Patapievici?" „Păi, nu e el ăla cu expoziţiile alea pornografice?" „Tinere - am gâfâit iarăşi, lichidat de pungile de plastic - n-ar fi mai bine să stăm de vorbă după ce îţi faci un pic lecţiile? Nu-ţi poţi alcătui o idee despre nimic de genul ăsta, răsfoind, pur şi simplu, două-trei gazete. Cu ce te ocupi?" „Sunt student la calculatoare". „OK!" - mă dau şi eu mare pe englezeşte.

„Apucă-te de citit!" „Da' cu intelectualii cum rămâne?" „Nu ştiu cum e cu intelectualii în general. Nu ştiu nici cum e cu inginerii în general. Sau cu medicii. Sau cu instalatorii. Unii sunt buni, unii sunt răi, unii umblă după bani, unii nu, unii au păreri cinstite, alţii au păreri interesante. Ca să zic aşa, realităţile sunt complexe..." „În fine, dacă vreau să vă mai întreb câte ceva, cum fac? Aveţi blog?" „Nu" - am răspuns printre oftături - fericit de lipsa oricărei perspective de a continua discuţia.

Am rămas însă cu două perplexităţi. Mai întâi, cu senzaţia că am întâlnit un reprezentant - probabil nereprezentativ - al tinerei generaţii de natură să mă neliniştească. Era o perfectă masă de manevră pentru orice manipulare. Credul, candid, dar ofensiv. Ignar, dar categoric. „La zi" şi totuşi în afara realului. În plus, prost crescut. Ar fi trebuit să-i spun mai curând ceva de felul: „Tinere, ai dinainte un om în vârstă care cară ceva. În loc să-l obligi să-şi prelungească efortul, răspunzând întrebărilor dumitale pripite, nu s-ar fi cuvenit, mai întâi, să-ţi oferi ajutorul?"

A doua perplexitate îl priveşte pe Claude. E uimitor şi - până la un punct - amuzant să vezi cum devine un sorbonard fin o sursă de platitudini belicoase, de cea mai pură speţă autohtonă. Altfel spus, cum ajunge un sorbonard să fie român, şi anume „românul" bezmetic pe care îl descrie ori de câte ori are ocazia. Dar ce zic român? Claude a devenit ardelean. Nu crede decât în virtuţile clujene, are opinii oable, fără ocolişuri şi nuanţe inutile. E de-al nostru. Şi, ca şi noi, dă vina mereu pe capitalism. Aferim, Claude! Bravo frache al meu ghe ghincolo! N-ai zăbovit degeaba pe milenarele şi ospitalierele noastre meleaguri.