O dezamăgire ireversibilă

Traian Băsescu e singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical şi neînţeles, ci în varianta cârcotaşului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard.

Chiar şi adversarii lui Traian Băsescu admit, uneori, cu voce scăzută, că omul are unele calităţi: „instinct" politic, „abilitate", talent manipulator. Fapt e că e greu să nu-i recunoşti preşedintelui inteligenţa nativă, capacitatea de a fi, în anumite circumstanţe, „simpatic" în varianta „băiat de gaşcă", precum şi o redutabilă „îndemânare" publică. Dar după ieşirea inutilă, inexplicabilă, ridicolă, grosolană de săptămâna trecută, am început să mă îndoiesc până şi de ceea ce, până acum, îl făcea prizabil, după principiul „răului mai mic". Este Traian Băsescu un politician abil? E „instinctul" lui o virtute sau mai curând un handicap? Până la urmă, calitatea unui „conducător" - ca orice faptă omenească - se judecă după rezultate. Se poate numi un bun politician cineva care a reuşit, în câţiva ani, să-şi pună în cap toată suflarea naţională? În conflict cu „poporul", cu opozanţii politici, dar şi cu o parte a partidului din care provine, cu Rusia, cu Europa, cu unii dintre cei care i-au fost, cu bună-credinţă, apropiaţi, Traian Băsescu e în situaţia de a-şi sabota, prin comportamentul lui, toate deciziile. E singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical şi neînţeles, ci în varianta cârcotaşului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard. Iniţiativele sale, chiar când sunt pozitive, nu mai ajung să fie discutate în sine, pentru că toată lumea se opreşte la portretul rebarbativ pe care şi l-a construit an de an, prin replici deplasate, ieşiri intempestive, capricii de moment. A vrut să fie „jucător", nu judecător de pe margine. A reuşit să fie un jucător fără judecată. E inteligent, dar inteligenţa lui nu e a unui om de stat care ştie să „combine" pentru a reuşi, ci a unui băiat descurcăreţ, uşor cinic, repezit, sentimental când nu trebuie şi dur în versiune cazonă. „Simpatic"? Da, dar nu ca un om de lume, ci ca un comesean şugubăţ, umoral, practicant al veseliei de chermeză.

Traian Băsescu socoteşte că adversarii săi (Antonescu şi Ponta) sunt necopţi, prea fragezi pentru rolul pe care şi-l asumă. Aşa e. Ponta a ajuns general când abia era pregătit pentru gradul de căpitan, iar Antonescu a ajuns prim-solist când abia îşi începuse vocalizele de cântăreţ la strană sau în corul casei de cultură. Dar, din păcate, Băsescu nu reuşeşte nici el să fie „în rol". Putea fi un bun căpitan de vapor sau un bun manager de şcoală de ofiţeri, dar e depăşit de pălăria preşedinţiei, uriaşă pentru firea şi pregătirea lui. A avut - şi are - noroc, cu haitele de lătrători care îl atacă: atât de rudimentari, atât de porniţi, încât riscă să-i facă un portret de victimă. În loc să-i analizeze la rece faptele, să invite la luciditate publică, preferă să invite la emotivitate populistă şi răget. Înjuratul şi-a găsit înjurători pe măsură.

Ar fi multe de spus despre bilanţul preşedinţiei lui Traian Băsescu, singura măsură care contează când e vorba de un politician de vârf. Deocamdată, mă abţin. Dar îi fac, apropo de consideraţiile lui „istorice", un ultim reproş: a reuşit să pună într-o situaţie imposibilă câţiva oameni care îi sunt sincer fideli. A reuşit să-i determine să-şi sacrifice libertatea interioară, pentru a nu ridica piatra. Nu meritau. În schimb, alţii au optat pentru sinceritate şi îi felicit cald: Toader Paleologu (în sfârşit la înălţimea tatălui său), Cristian Preda, Mircea Cărtărescu. Dintre gazetari, Andreea Pora şi Cristian Ghinea. Îi asigur, dimpotrivă, de tot dispreţul meu pe cei care - asemenea lui Sergiu Andon - au descoperit că îl iubesc pe Rege, din ură pentru Băsescu.