Modelul muzicii

N-ar strica să redevenim muzicali. Să con-lucrăm, să evacuăm din mişcarea noastră publică stridenţa posomorâtă, notele false, zgomotul barbar.

S-a vorbit adesea, după 1989, despre modelele pe care România le-ar putea adopta pentru a merge în direcţia bună: modelul suedez, modelul japonez, modelul elveţian ş.a.m.d. Dar ar trebui, poate, să ieşim din politică şi geografie şi să ne gândim la modele de alt tip: la modelul muzicii, de pildă, abundent ilustat, în aceste zile, de Festivalul „George Enescu".

Există cel puţin două serii de argumente care să  încurajeze o asemenea opţiune. Mai întâi, muzica oferă un convingător exerciţiu de solidaritate. Spectacolul muzical presupune o coerenţă, o capacitate de asociere, o formă de cooperare pe mai multe nivele, fără de care reuşita e imposibilă. Membrii orchestrei trebuie să producă un sunet comun, orchestra, în ansamblul ei, trebuie să fie în acord perpetuu cu dirijorul, scena trebuie să lucreze împreună cu sala, în beneficiul amândurora. Ceea ce este însă emoţionant este să constaţi că sute sau mii de oameni se pot aduna laolaltă, fie şi numai pentru câteva ceasuri, pentru a se bucura de acelaşi lucru. Bucuria împărtăşită este ţesutul igienic al oricărei societăţi sănătoase. Fiecare ins din public are grijile lui, părerile lui politice, speranţele şi exasperările lui. Dar toţi acceptă ca fiind firesc, subînţeles, să se aşeze unul lângă altul, să participe la aceeaşi emoţie, să aplaude aceeaşi performanţă. Modelul muzicii face din nou posibil un afect comunitar pozitiv. Ne-am învăţat să aglutinăm numai (sau mai curând) pentru a demola, pentru a ne exprima „of"-ul, pentru a ne organiza suferinţa. E inevitabil, mai cu seamă, în vremuri grele. Dar va trebui, la un moment dat, să reînvăţăm (şi) savoarea adunării consimţitoare, satisfacţia de a trăi, alături de ceilalţi, afecte  tonice, bucurii asumate de toţi.

O a doua lecţie a muzicii este virtutea ei constitutivă de a obţine armonia din diferenţe. Fiecare interpret are partitura lui, fiecare are de cântat o melodie proprie, dar rezultatul final e consonant. Sună bine. E invers decât în viaţa noastră politică. Acolo, cei de pe scenă cântă cam la fel: recurg la aceeaşi retorică, practică aceeaşi veselie propagandistică, fac aceleaşi promisiuni şi exhibă aceeaşi, găunoasă, siguranţă de sine. Pesedistul mediu şi pedelistul mediu fredonează aceleaşi teme „muzicale", doar că de la tribune distincte, situate, patetic, în opoziţie. Şi cu toate astea, sunetul general e dizarmonic. „Orchestra" noastră politică sună prost. Muzica adevărată ne-ar putea învăţa să con-sunăm rămânând diferiţi, să recuperăm deprinderea „simfonicului", să convieţuim păstrându-ne chipul, dar dialogând cu o melodie integratoare, acompaniindu-i pe ceilalţi şi lăsându-ne acompaniaţi de ei.

Pe scurt, n-ar strica să redevenim muzicali. Să con-lucrăm, să evacuăm din mişcarea noastră publică stridenţa posomorâtă, notele false, zgomotul barbar. Să nu ne bucurăm doar de sudalmă, atac şi băşcălie. Ştiu: nu poţi surâde abstras, când ai buzunarele goale (deşi unii au darul de a face şi asta). Dar poţi, măcar din când în când, să faci celor din jur cadoul disponibilităţii tale, să cauţi „orchestraţia", „locul comun" salvator, etosul destinderii. Îmi place să citesc, în acest spirit, ultima replică din „O scrisoare pierdută", replica lui Ghiţă Pristanda, care încununează toată comédia: „Muzica! Muzica!" Până şi tribulaţiile minore ale unui târg de provincie pot fi anulate printr-o „cântare" conciliantă. Şi nu întâmplător, Caragiale, sastisit până la disperare de metehnele autohtone, era împătimit de muzică. Mai mult decât Berlinul, muzica a fost exilul şi vindecarea sa.