Marasm

Oriîncotro te uiţi, dai de o depresie, de un blocaj fără soluţie, de un reînnoit prilej de descurajare.

Există ceva mai rău decât frica, decât frica aceea devenită divertisment despre care scriam de curând. Este marasmul, senzaţia că necazurile zilnice au devenit o maladie cronică, inevitabilă şi nevindecabilă. Oriîncotro te uiţi, dai de o depresie, de un blocaj fără soluţie, de un reînnoit prilej de descurajare.

Iată, de pildă, reforma învăţământului. Noul ministru se recomandă ca fiind bine informat, decis, înzestrat cu discernământ şi spirit de iniţiativă. Ştie ce vrea, are experienţă şi e motivat, în mod evident, de cele mai bune intenţii. Presa a avut însă grijă să-l gareze într-o fundătură: a descoperit că e posesorul unui automobil de lux. Nu contează că e vorba de un automobil achiziţionat înainte de începerea mandatului ministerial, nu contează că faptul de a avea un Jaguar - mai ales când posesorul lui a lucrat ani întregi în străinătate - nu e, în sine, descalificant şi nu are de-a face cu problematica reformei. Contează că am găsit cu ce să distragem (şi să distrăm) atenţia publică, cum să mutăm accentele de pe esenţial pe accesoriu, cum să speculăm, retoric, contrastul dintre sărăcia autohtonă şi standing-ul guvernamental. Pe de altă parte, într-o emisiune televizată despre necesitatea unor revizuiri radicale ale sistemului de învăţământ autohton, apare un profesor de istorie supărat (probabil pe bună dreptate) pe manualele de liceu, dar încă nepregătit să folosească bine limba română: spune frecvent „ora doisprezece", iar când un interlocutor cuviincios îi atrage atenţia că se spune „ora douăsprezece", reacţia lui e aiuritoare: „eu sunt profesor de istorie, nu de română".

Carevasăzică, exigenţa unei corecte folosiri a limbii materne nu-i priveşte decât pe profesorii de resort. În aceeaşi emisiune, purtătoarea de cuvânt a ministerului, o doamnă impozantă (prea impozantă!), categorică (prea categorică!), sigură şi încântată de sine (prea!) ameninţă că părăseşte emisiunea dacă e întreruptă şi îi întrerupe tenace pe toţi ceilalţi convorbitori. În plus, spune mereu „o curiculă", tratând un plural drept singular şi un neutru drept feminin. Tot omul ştie că nu se spune „o curiculă vitae", ci „un curriculum vitae". Nu poţi decât să fii neîncrezător într-o „nouă curiculă reformatoare", când o persoană importantă a instituţiei decidente face dovada unei asemenea neglijenţe. Tot dânsa citează greşit din Creangă („curat meşteşug de tâmpenie" în loc de „cumplit meşteşug de tâmpenie"), iar regia emisiunii preia eroarea, trecând-o, între ghilimele, pe burtiera ecranului. Asaltaţi de astfel de aproximaţii, nu mai ştim cine sunt bunii şi răii, competenţii şi incompetenţii, reformatorii şi reformabilii.

În alt registru, rezultatul alegerilor PSD este, şi el, oarecum neliniştitor. Am avut, de-a lungul anilor, felurite rezerve faţă de Mircea Geoană şi cred şi acum în inadecvarea funciară dintre alcătuirea lui şi ambiţiile lui politice. Dar alegerea dlui Ponta ca înlocuitor nu mă face deloc fericit. Admit că omul e inteligent, că are aplomb, că e reprezentantul noii generaţii. Dar l-am văzut de multe ori abuzând şi de inteligenţa şi de aplombul său. Agresiv, de un sarcasm adesea facil, conflictual şi suficient, dl Ponta va avea, poate, abilităţi utile, dar nu neapărat înţelepte. Va funcţiona într-un permanent contrast cu Mircea Geoană, dar contrastul nu va fi întotdeauna în favoarea lui, ceea ce ar fi o nesperată victorie post-festum  a antecesorului său. Mai mare marasm decât să-ţi imaginezi că l-ai putea regreta pe Geoană e greu de închipuit. Şi nici alegerile din celelalte partide nu promit orizonturi mai vesele...