Inflaţia politicului

Trăim ultimativ probleme secunde, slujim decerebrat valori derivate. Investim prost şi entuziasmul, şi ura.

Prezenţa politicului în viaţa noastră ar trebui să fie un dozaj echilibrat de eficacitate şi discreţie. Nu e normal, cu alte cuvinte, ca politicul să devină o ocupaţie de fiecare clipă, un pariu perpetuu, un scop în sine.

El trebuie doar să întreţină mecanismul social, cu toate componentele lui, de la stabilitatea economică şi politică până la funcţionarea riguroasă a legilor şi instituţiilor; e bine reglat numai când acţiunea lui e subînţeleasă şi nespectaculoasă. Ca orice organism sănătos, organismul politic nu se va face simţit în permanenţă. Când se face simţit în mod acut e semn de boală.

Politicul e, într-un anumit sens, fundalul optim al propriei sale transcenderi. Te lasă să faci cum trebuie lucrurile esenţiale care cad în afara sferei sale: să-ţi trăieşti pasiunile, vocaţia, destinul personal.

Evident, fiecare dintre noi trebuie să participe la ungerea maşinăriei democratice: să voteze (adică să judece şansele de funcţionalitate guvernamentală ale tuturor formaţiunilor politice), să-şi apere drepturile, să amendeze derapajul, ori de câte ori viaţa cetăţii dă semne de descumpănire.

Dar în momentul în care politicul, în loc să fie pre-condiţia bunei stări publice, ajunge un conţinut de viaţă pentru majoritatea cetăţenilor, în momentul în care, în loc să fie un adjuvant al realizării de sine, devine un substitut al ei, o obsesie, un viciu, ne aflăm dinaintea unei evoluţii tumorale, a unei patologii comunitare severe.

Sub dictatură, politicul avea un statut paradoxal. Pe de o parte determina samavolnic fiecare detaliu al vieţii zilnice, dar, pe de altă parte, nu constituia (din păcate?) o preocupare. Ne polua fără să ne locuiască.

Toţi ştiam că nu ne putem sustrage presiunii politice oficiale, că totul e „politizat", dar, câtă vreme acceptam (din laşitate, resemnare sau oportunism) situaţia de fapt, puteam divaga compensatoriu. Ne urmam vieţile, ne străduiam să ne facem meseria, practicam infinite modalităţi ale evaziunii. Reuşeam, aşadar, să ne salvăm libertatea interioară, în ciuda paraliziei generale a „libertăţilor". Un fel de a spune că politicul era totodată hiper-prezent şi nul, sufocant şi absent.

După „normalizare", politicul a căpătat, dimpotrivă, dimensiuni monumentale. A ocupat scena, ne-a luat cu asalt, ne-a confiscat. Ca urmare a metabolismului său invaziv, au apărut meserii noi, noi sensuri de viaţă, noi ierarhii. S-au năruit prietenii altfel statornice,
s-au scindat familii onorabile, s-a împărţit lumea în două.

Petrecem nepermis de mult timp în faţa televizoarelor pentru a urmări dezbateri „politice" bezmetice, optăm isteric, ne certăm orbeşte, alunecăm ireversibil în postura subalternă a suporterului. Asistăm, zilnic, cum oameni inteligenţi devin idioţi, oameni cu umor devin loaze sumbre, oameni cuviincioşi devin mârlani. De „libertate interioară" nici nu poate fi vorba.

Societatea românească s-a transformat în arena unui mediocru turnir. E, desigur, vina politicienilor înşişi, care nu funcţionează decât pe bază de întărâtare şi caft, e şi vina presei care exultă ori de câte ori miroase a scandal, dar e, în primul rând, vina noastră, a tuturor, care ne-am învăţat să trăim anexaţi unor adeziuni de mâna a doua. S-ar părea că nu mai ştim ce e important şi ce nu, ce merită angajarea noastră intimă şi ce nu, care e rostul adevărat al fiecărei zile şi al fiecărei vieţi.

Trăim ultimativ probleme secunde, slujim decerebrat valori derivate. Investim prost şi entuziasmul, şi ura. Ce vaccin ne-ar mai putea salva?