Incompatibilităţi

Nu solidaritatea reală, nu convingerile stabile par să ţină laolaltă un grup sau altul.

Ca orice drept, dreptul la liberă asociere trebuie bine folosit. Te poţi asocia cu oricine, dar dacă te asociezi fără discernământ cu cine nu trebuie, ai de suportat consecinţe. Or, în România de azi, şi asocierile, şi ieşirile din asociere au ceva arbitrar, netransparent, păgubos. Nu solidaritatea reală, nu convingerile stabile par să ţină laolaltă un grup sau altul. Iar ceea ce determină cazurile de „disidenţă" individuală e, de regulă, o ţâfnă spontană, dacă nu o motivaţie inavuabilă.

Asta când nu e vorba, pur şi simplu, de aranjamente politice (aproape) pe faţă, al căror singur criteriu e „rentabilitatea" electorală şi financiară. Aşa se face că asistăm adesea la împreunări şi divorţuri inexplicabile. Nu vreau să spun că, odată intrat într-o asociere, eşti condamnat la prizonierat pe viaţă. Nici că exclud, din plecare, compromisul politic rezonabil. Trebuie doar să argumentezi coerent şi să asumi riscuri. Mai ales însă, trebuie să te gândeşti de zece ori înainte de a intra într-o combinaţie care să te schimonosească, să-ţi pericliteze identitatea şi onoarea.

Exemplele de asociere brambura sunt nenumărate. Îmi amintesc, de pildă, un miting din Piaţa Palatului, în care Adrian Năstase ţinea discursuri mobilizatoare umăr la umăr cu Vadim Tudor, întinându-şi, astfel, obrazul fără niciun câştig politic. Dar la ce bun să mă mai mir, când, deunăzi, l-am văzut într-o emisiune de televiziune pe vechiul meu amic Johnny Răducanu tăvălindu-se în tandreţuri nostalgice cu acelaşi „tribun" scăpătat.

Greu de înţeles e şi prestigiul căpătat în PSD de pitorescul neliniştitor al lui Vanghelie, prezent, în partid, alături de Răzvan Theodorescu şi „la vârf", alături de Iliescu, Diaconescu şi Geoană. Indigerabil e şi şpriţul dintre un preşedinte de ţară şi Gigi Becali sau prezenţa celui dintâi (şi a altor înalţi demnitari) la OTV, unde, pe lângă lucrurile „serioase" (pe care publicul OTV nu dă doi bani), trebuie să spună bancuri, să distribuie lozuri câştigătoare şi să se pronunţe în materie de „gagici", sub bagheta nătâng-şmecheră a impronunţabilului Dan Diaconescu.

Dar asocierea dintre PDL şi Mitică Dragomir? Dar alianţa „abil"-populară dintre Cotroceni şi manele? Dar jocurile de picioare ale UDMR, aliat universal al tuturor guvernărilor? Dar pupăturile dintre Geoană şi Crin Antonescu?

„Rupturile" nu sunt nici ele mai puţin deprimante. Cristian Diaconescu, una din nu prea multele figuri realmente plauzibile din PSD, ajunge în situaţia să plece. Nu-l cred un naiv. Ştia, de la bun început, în ce partid intră şi s-a lăsat ispitit. Partidul însă are alte preferinţe şi afinităţi: de-alde Vanghelie, de-alde Mazăre şi de-alde alţii ejusdem farinae.

Constat, pe de altă parte, că oameni care sunt legaţi prin formaţie, opţiuni esenţiale şi bune-intenţii reuşesc, la noi, să intre în conflict, ratând astfel şansa unei cooperări eficient reformatoare. Contemplu cu melancolie îmbrâncelile dintre Sever Voinescu şi Cristian Preda, doi inşi pe care îi preţuiesc mult şi de la care aştept altceva decât un schimb de scatoalce. Dramatic, în sfârşit, mi se pare că oameni cu acelaşi scop şi cu competenţe sensibil egale ajung să fie antagonizaţi, în funcţie de conjuncturi „colaterale".

Uşurinţa cu care un om atât de productiv ca Marius Oprea e „disponibilizat", în loc să fie folosit în echipă cu alţii, a căror valoare e, de asemenea, incontestabilă, mi se pare una din cele mai triste specii de risipă autohtonă, fără justificări de fond şi fără perspective de reuşită.