Încercarea lui Teodor Baconschi

Avem nevoie de solidaritate şi răspundere, de un «conservatorism cuviincios», de un efort susţinut pentru «latinizarea» barbariei noastre reziduale.

Toţi românii cad de acord că ceva nu e în regulă cu clasa noastră politică. Sunt dezamăgiţi, vor altceva, privesc cu egală lehamite şi spre stânga, şi spre dreapta. Dată fiind această opinie generală, ar fi normal, ar fi de aşteptat ca o propunere nouă să stârnească interes, dacă nu chiar încredere. Când un om încă tânăr, neimplicat până acum în coterii suspecte, fără biografie de partid, fără scame de corupţie pe rever, cultivat, verificat profesional printr-o substanţială carieră diplomatică se arată dispus să încerce o recalibrare a peisajului nostru politic, ar trebui să-l întâmpinăm cu oarecare cordialitate, dacă nu cu o reînnoită speranţă.

Ar trebui, de pildă, să începem prin a-i inventaria meritele. Să ne bucurăm - dacă ne-am săturat într-adevăr de semianalfabeţi, veleitari de periferie şi şmecheri de firmă - că un ins cu un doctorat strălucit la Sorbona bate la uşa politicii româneşti. Nu pentru că un asemenea titlu ar fi, neapărat, o garanţie de competenţă civilă şi succes electoral. Dar măcar pentru că n-am făcut încă acest experiment. Şi pentru că e întremător să vezi un politician autohton citând cu naturaleţe (pentru că a citit ceea ce citează) din Patericul egiptean, din Jacques Maritain, Macauley, Arthur Koestler sau Lord Acton. Şi pentru că e vorba de cineva care, în ultimii doisprezece ani, a reprezentat, cu o sobră eficacitate, ţara la Vatican, Lisabona şi Paris şi a fost unul dintre artizanii vizitei istorice a papei Ioan ­Paul al II-lea la Bucureşti. Ajuns ministru de Externe, ar fi putut să se socotească la apogeul drumului său public şi să se gândească la o retragere glorioasă şi paşnică, printre decoraţii şi amintiri. Preferă să ia lucrurile de la zero. Să intre într-un partid (care nu e chiar în momentul său de vârf), să propună politicii româneşti o opţiune creştin-democrată, fără urmă de „fundamentalism" parohial sau de retorică anti-modernă şi să caute o soluţie la moleşeala generală şi la defetismul post-comunist.

Diagnosticul dat de Baconschi României de azi e fără echivoc: „Am ajuns atât de jos şi de josnici nu doar din cauza altora: impostori, interlopi strecuraţi în politică, mari corupţi, analfabeţi cu tupeu, fiinţe dedicate violenţei, neciopliţi, idioţi utili, mercenari. Vina e şi a noastră: persoane educate, intelectuali, specialişti, profesionişti din toate domeniile (...). Oriunde ne-am întoarce (...) dăm peste figuri singuratice, incapabile să se unească, să acţioneze împreună, să-şi asume, dincolo de agenda proprie, orizontul comunitar". Avem, cu alte cuvinte, nevoie de solidaritate şi răspundere, de un „conservatorism cuviincios", de un efort susţinut pentru „latinizarea" barbariei noastre reziduale. Ce se poate reproşa unui asemenea discurs? Cum să nu acorzi credit unei exprimări atât de limpezi, într-o limbă română cvasiuitată? Ei bine, „analistul" român alege să întâmpine morocănos această nouă încercare.

„Nu ne putem da viitorul pe mâinile unui intelectual"- spune băţos cutare membru PDL. Tot soiul de scribi fără biografie aruncă de jur împrejur ochiade încruntate. Evident, în viaţa politică nimic nu e garantat aprioric. Viitorul imediat va fi o „încercare" nu numai pentru ambianţa noastră publică, ci pentru Teodor Baconschi însuşi, care va trebui să-şi testeze răbdarea, consecvenţa, umorul, popularitatea şi, mai ales, imunitatea faţă de toxina fatală a vieţii de partid şi a vanităţilor private. Dar eu, unul, mă bucur să văd intrând în scenă o siluetă nouă. Cu cele vechi, mi-am pierdut răbdarea!