Grosolănie politică

Pe Bogdan Aurescu l-am întâlnit ceva mai târziu, în perioada în care am lucrat la MAE.

Am auzit, în ultimele zile, o sumedenie de comentarii despre numirea domnului Teodor Baconschi la conducerea Ministerului de Externe. Cineva care ar fi întâlnit pentru prima dată numele noului ministru ar fi înţeles, din aceste comentarii, că un oarecare, fără competenţe speciale şi fără merite deosebite, a fost brusc propulsat la vârf, ca recompensă pentru unele servicii electorale. Pe scurt, încă unul din „oamenii lui Băsescu".

În acelaşi timp, se deplângea - ipocrit - renunţarea la candidatura domnului Bogdan Aurescu, propus pentru acelaşi post, într-unul dintre cabinetele fantomă dinaintea alegerilor.

Întâmplarea face că cei doi diplomaţi în discuţie îmi sunt la fel de bine cunoscuţi. Cu Teodor Baconschi am colaborat încă din 1990 la Ministerul Culturii. Cariera lui ulterioară a fost exemplară: terminase deja teologia la Bucureşti şi, cu o bursă a statului francez, a obţinut în 1994, la Sorbona, un doctorat („magna cum laude") în antropologie religioasă şi istorie comparată a religiilor.

A intrat apoi în diplomaţie: a fost ambasadorul nostru la Vatican (şi a contribuit esenţial la pregătirea vizitei în România a Papei Ioan Paul II), la Lisabona şi la Paris. A funcţionat şi ca secretar de stat în Ministerul de Externe, a devenit, pentru scurt timp, consilier prezidenţial, a scris mai multe cărţi, a făcut publicistică (la „Cotidianul" şi „Dilema"), fără să se angajeze vreodată, activ, într-o tabără de partid.

Cei care îl cunosc îi apreciază de multă vreme ponderea profesională, ţinuta sobră dar cordială, cultura, inteligenţa, stilul. Într-o ţară normală, toată lumea ar fi fost încântată ca un asemenea personaj să ajungă în poziţia pentru care a fost propus de curând. La noi, dimpotrivă, lucrurile au evoluat epileptic: din performanţa diplomatică şi intelectuală a omului nu s-a reţinut nimic, dar s-au făcut, în schimb, toate speculaţiile imaginabile despre „adevăratele raţiuni" ale numirii sale.

Inşi al căror CV n-a depăşit genunchiul broaştei se întrec în denigrarea „indezirabilului", cu un zel obscen. Avem, mereu, monopolul grosolăniei. Micul parapon politic ne schimonoseşte judecata şi ne încremeneşte în proiectul unui veşnic şi meschin atac la baionetă.

Pe Bogdan Aurescu l-am întâlnit ceva mai târziu, în perioada în care am lucrat la MAE. Era un tânăr (avea, atunci, doar douăzeci şi şase de ani) foarte bine pregătit în materie juridică, un om devotat, eficient, harnic şi de o ataşantă, genuină, croială sufletească. Mi-a fost de mare ajutor, ca expert, în funcţionarea cabinetului meu. Succesul lui de la Haga, în care am crezut de la bun început, e cunoscut de toată lumea. Mai puţin cunoscute sunt temeinicile sale cercetări de drept internaţional, publicate în ţară şi în străinătate. Ajuns şi el secretar de stat, Bogdan Aurescu e unul din cei mai serioşi diplomaţi români şi sunt sigur că va avea o carieră pe măsura înzestrărilor sale.

Din păcate, grosolănia politică autohtonă îl pune acum într-o situaţie falsă. I se face un portret de „sacrificat", de victimă inocentă a taberei băsesciene (deşi aceeaşi tabără îl nominalizase cu ceva timp în urmă). Manevra e inelegantă faţă de ambii diplomaţi.

Se confecţionează o adversitate artificială între doi colegi care vor lucra împreună şi care, sunt sigur, se respectă reciproc. Bogdan Aurescu, mai tânăr cu zece ani decât Teodor Baconschi, va fi, neîndoielnic, un bun ministru de Externe. Nu împotriva lui Teodor Baconschi, ci după el.