Gândire de lemn

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Partidele, miniştrii, parlamentarii şi preşedinţii nu există pentru a fi iubiţi sau urâţi. Ei trebuie doar cântăriţi cu spirit critic pentru performanţa lor publică.

Efiresc să ai gusturi proprii, preferinţe, simpatii şi antipatii, subiectivităţi ţepene şi capricii private. Toţi avem tabieturi, mici idei fixe, alergii, slăbiciuni. Ce nu e firesc e să le transformăm pe toate în idiosincrasii, adică într-un amestec de obsesivitate şi intoleranţă. Cu alte cuvinte, e normal, e dreptul tău, să-ţi placă brânza de Homorod. E însă oarecum ciudat să nu mai mănînci decât brânză de Homorod. Preferinţa devine, în acest caz, manie. Iar dacă ajungi să spui că toţi cei care mănâncă şi alte feluri de brânză, sau, mai rău, toţi cei cărora nu le place brânza de Homorod sunt idioţi, mârşavi şi, eventual, penalizabili, eşti pur şi simplu într-o ureche.

Mă tem că, în România de azi, această radicalitate isterică, acest exclusivism patologic a devenit comportament curent. Nu mai gândim decât idiosincratic. Suntem îndrăgostiţi până la extaz de propriile noastre opţiuni, opinii şi scenarii. Odată formulate, nimeni şi nimic nu le mai poate relativiza. Iar cei care ne contrazic sunt plasaţi, fără menajamente, într-o zonă de sub-umanitate. Sunt ori proşti, ori suspecţi. Ori loaze, ori „tonomate", ori „intelectualii lui Băsescu".

Totul a început pe vremea lui Ion Iliescu. Pentru românii care îl iubeau cu o fervoare aproape mistică, detractorii preşedintelui erau trădători, vânzători de ţară, „animale" bune de tăbăcit. Invers, pentru anti-iliescişti, adulatorii erau, obligatoriu, securişti, comunişti, kagebişti, sau, în cel mai bun caz, naivi irecuperabili. Nu se acorda nimănui prezumţia de bună-credinţă. Toată lumea trebuia să adere la un dogmatic Homorod de grup.

Lucrurile se repetă cu Traian Băsescu: avem, pe de o parte, pro-băsescieni febrili, iar pe de alta, anti-băsescieni patetici. Cu un corolar nevrotic: toţi cei care, într-un fel sau altul, au lucrat ori lucrează în echipa Băsescu sunt descalificaţi din principiu, tot astfel cum, din celălalt unghi, toţi cei care funcţionează în cercurile PSD sau PNL trec drept defecţi.

Eu cred că realitatea e mai nuanţată. Cred că nu toţi pesediştii şi toţi liberalii sunt invalidabili, după cum nu sunt invalidabili toţi pedeliştii. Mai cred că partidele, miniştrii, parlamentarii şi preşedinţii nu există pentru a fi iubiţi sau urâţi. Ei trebuie doar cântăriţi cu spirit critic pentru performanţa lor publică, aprobaţi când îşi fac bine treaba, respectiv amendaţi când şi-o fac prost. Iubirea şi ura au alte domenii de predilecţie.

M-am izbit de o ilustrare a acestei gândiri de lemn săptămâna trecută, când nu mai ştiu ce publicaţie a comentat numirea la Vatican a unui nou ambasador român în persoana dlui Bogdan Tătaru Cazaban drept un hatâr făcut de preşedinte unuia din consilierii săi. Trec peste faptul că peste tot în lume tipul acesta de „recompense" sunt obişnuite şi, câtă vreme recompensatul e de calitate, nimeni nu se scandalizează. Dar este inadmisibil să defineşti un om fără să ştii despre el nimic, decât că a lucrat la Cotroceni. Îi invit pe contestatari să facă efortul minim de a citi, pe internet, curriculum-ul împricinatului.

Dacă sunt de bună credinţă vor constata că o numire mai potrivită nu era cu putinţă. Că avem de a face cu un om a cărui discreţie şi cuviinţă nu e egalată decât de strălucirea meritelor lui academice. Şi că, dacă nu ni se pare o grosolănie prezenţa lui Becali în Parlamentul European, a descrie numirea lui Bogdan Tătaru la Vatican drept un „aranjament" impur e de un prost gust fără margini. Gândire idiosincratică, gândire de lemn, non-gândire.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite