Eul propriu ca obsesie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În ultima vreme însă, întâlnesc tot mai mulţi oameni care şi-au făcut din eul propriu o obsesie.

E normal, până la un punct, să fim preocupaţi de noi înşine. Să ne îngrijim de mintea şi de corpul nostru, să ne dorim o viaţă confortabilă, o carieră împlinită, un amplasament social impozant sau, măcar, convenabil. E firesc să acordăm o atenţie specială proiectelor noastre, scopurilor noastre, ideilor noastre. În ultima vreme însă, întâlnesc tot mai mulţi oameni care şi-au făcut din eul propriu o obsesie. Trăiesc halucinaţi de ei înşişi, de micile (şi marile) lor ambiţii, de imaginea lor, de ograda barocă a vanităţii lor. Pustiesc totul în jur etalându-şi, aproape obscen, portretul propriu. Lumea în întregul ei şi oamenii din jur par să fie instrumentele de ocazie al destinului lor, ale planurilor lor imediate şi de perspectivă. Rezultatul e dizgraţios şi contra-productiv.

Indivizii pe care îi am în vedere folosesc orice împrejurare ca să vorbească despre ei. Sunt subiectul lor predilect la recepţii, vernisaje, mese amicale, pe stradă, în autobuz, peste tot unde poţi avea ghinionul să-i întâlneşti. Te ţin de nasture şi vorbesc precipitat, cu patimă, dinaintea privirilor tale împăienjenite de exasperare. Tocmai au avut o idee extraordinară, tocmai au terminat o carte, tocmai au păţit ceva incredibil, tocmai vor să te viziteze sau să-i vizitezi, ca să discute pe îndelete despre biografia lor interioară sau publică. Vor să-ţi arate ceva, să-ţi propună ceva, să-ţi ceară ceva. Vor să te implice în traseul lor. Nu iau în calcul posibilitatea să ai, la rândul tău, propriul tău traseu, proiectele tale, priorităţile tale. Îşi însuşesc timpul tău şi se joacă, impetuos, cu nervii tăi. Îţi fac agenda. Exişti pentru a-i sluji.

Fără să-şi dea seama, te tratează ca pe un neant util. Neant, pentru că, substanţial, nu dau doi bani pe existenţa ta, pe libertatea ta, pe dreptul tău de a decide singur ce vrei şi ce nu vrei să faci. Dar neant util, pentru că poţi căpăta o funcţie în viaţa lor. Le poţi scrie o prefaţă, le poţi lansa o carte, le poţi face rost de o slujbă, de o editură, de o bursă, de o relaţie. Sau, pur şi simplu, le poţi asculta, îndelung, discursul de la care alţii, mai abili, au reuşit să se eschiveze. Degeaba le spui că eşti într-o perioadă grea, că n-ai timp nici pentru obligaţiile personale, că eşti depăşit de prea multe solicitări centrifugale. Tenacitatea lor e indemolabilă. „Trebuie să poţi, ştiu că poţi, să nu zici că nu poţi!" „N-o să-ţi pară rău!" Îmi amintesc de o replică a lui Constantin Noica, asaltat, cum era, de cohorte întregi de „admiratori", decişi să obţină de la el tot soiul de beneficii, mai mult sau mai puţin culturale: „Dragă domnule, dragă doamnă, la vârsta mea pot spune că mai am de trăit 736 de zile. Aveţi motive suficient de puternice ca să-mi cereţi să vă dăruiesc câteva dintre ele?" Pentru egolatri, „motive suficient de puternice" există întotdeauna. „Ceilalţi da, ceilalţi ar trebui să înţeleagă şi să vă cruţe! Dar  cazul meu e diferit. Pentru mine merită să faceţi o excepţie!"

Dacă cei obsedaţi de problematica eului propriu sunt o pacoste pentru „victimile" elanului lor auto-referenţial, trebuie să spunem că, în adânc şi pe termen lung, ei sunt o pacoste şi pentru ei înşişi. Incapacitatea de a-şi lua distanţă faţă de tine, concentrarea maniacală pe interesul tău, pe marotele tale, pe dorinţele şi obiectivele tale sfârşesc prin a te izola de comunitatea ta şi de identitatea ta reală. E şi „slavă deşartă" şi lipsă de umor şi simptom paranoic. Nu-ţi poţi găsi rostul adevărat dacă nu ştii, din când în când măcar - şi nu prea rar - să uiţi de tine.  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite