Doliul polonez

Lecţia Solidarităţii poloneze n-a ajuns încă la noi, nici după treizeci de ani de la salutara ei constituire.

Sfârşitul preşedintelui Lech Kaczynski şi al însoţitorilor săi în accidentul de avion din 10 aprilie a fost interpretat de mulţi polonezi nu doar drept o sfâşietoare tragedie naţională, ci şi drept ilustrare a unui simbolism sumbru: în drum spre memorialul din pădurea Katin, unde, din ordin sovietic, au fost ucişi, în 1940, 22.000 de cetăţeni polonezi, avionul în care se aflau preşedintele ţării şi o delegaţie de 96 de demnitari s-a prăbuşit, tot într-o pădure, lângă Smolensk. Aparatul de zbor, un Tupolev de fabricaţie rusească, n-a mai reuşit să parcurgă mia de metri care îl mai despărţeau de aeroport. Martirilor unui masacru li s-au adăugat martirii unei catastrofe. Eroilor comemoraţi li s-au adăugat cei care veneau să-i comemoreze. Şi totul, din nou, pe pământ rusesc. O nouă decimare a elitelor poloneze a avut loc - sună declaraţia lui Lech Wałesa.

Dincolo de dramatismul împrejurării, întreaga lume a avut însă prilejul să contemple patosul sobru al unei naţiuni, pe care istoria n-a menajat-o prea des. Polonia are, încă o dată, stil. Şi impune tuturor, odată mai mult, o exemplară etică a solidarităţii. Nemulţumirile circumstanţiale, adversităţile politice, dezamăgirile şi iritările contingente au fost lăsate deoparte. Ţinuta de o omogenă nobleţe a unei ţări lovite a atârnat mai greu decât luptele de partid, decât interesul de conjunctură. Adam Michnik, unul dintre cei mai severi critici ai fostului preşedinte, a avut graţia de a-l invoca drept un om „drept, cordial şi înţelept". Până şi Andrzej Wajda, în dezacord cu înmormântarea lui Lech Kaczynski la Wawel, alături de regii Poloniei, a ştiut să-şi argumenteze rezerva în termeni care nu pun în discuţie persoana defunctului sau prestaţia lui politică, ci oportunitatea gestului, potenţialul lui de dizarmonie socială. Tonul e întotdeauna măsurat, formularea - decentă, atitudinea - de o demnă raţionalitate. Ar mai fi de adăugat că moartea preşedintelui ţării e resimţită de toţi ca un episod nefericit din istoria naţională. Nu e vorba de suferinţa unei familii, de dispariţia unui om sau a unui important personaj politic. E vorba de Polonia! Iar una dintre virtuţile care i se recunosc unanim, cu un firesc străin de orice retorică, lui Lech Kaczynski este patriotismul.

Mă tem că, într-o situaţie (ferească Dumnezeu!) asemănătoare, reacţia românească n-ar fi avut nici pe departe aceeaşi croială. Îmi imaginez că, după un moment de agitaţie emotivă, de murmur sentimental, ar fi urmat un pestriţ spectacol mediatic. Partizanii preşedintelui ar duce encomionul până la mistică, iar duşmanii, drapaţi în declaraţii ipocrite, şi-ar râde în barbă. Presa ar construi ample scenarii despre un sabotaj KGB sau Mossad şi ar căuta lacom detalii senzaţionale (dacă se poate cu poze) despre „preziua" dezastrului („ultimele" cuvinte înainte de îmbarcare, ultima masă, prima reacţie a rudelor rămase la sol, oareşce dezvăluiri private mai mult sau mai puţin picante, amănunte din biografia piloţilor etc.). Ar urma gigantice talk-show-uri, îmbulziri cu ghionturi la ceremoniile funerare, sondaje de opinie, împăcări „creştineşti", lupte de succesiune şi lamentaţii despre ghinioanele patriei, despre statutul ei de veşnică victimă a unor comploturi planetare. Nu m-aş mira să apară şi unele bancuri morbide, rostite pe sub mustaţă, înainte sau după câte un pios „Dumnezeu să-l ierte!". Pe scurt: lecţia Solidarităţii poloneze n-a ajuns încă la noi, nici după 30 de ani de la salutara ei constituire.

Va ajunge vreodată?