Din nou despre societatea civilă

Guvernele sunt, adesea, mai acomodante decât e cazul, iar societatea civilă mai autoritară decât îi stă în putere.

Simt nevoia sa reiau tema riscurilor şi derapajelor la care este expusă, uneori, societatea civilă. Iata lista mea de îngrijorări:

1. Conceptul de „societate civilă" - am spus-o şi în articolul anterior - tinde să se dezvolte inflaţionar şi riscă, astfel, să îşi piardă conturele. Aproape totul îşi poate revendica titlul de „societate civilă": ONG-urile, NPO-urile (organizaţiile non-profit), PVO-urile (organizaţiile voluntare private), sindicatele, organizaţiile de binefacere, fundaţiile, organizaţiile feministe, asociaţiile profesionale, enoriaşii feluritelor parohii, presa, militanţii pentru protecţia mediului, cooperativele, cluburile, suma „celor mulţi", sau doar „suma cetăţenilor responsabili". Avem de a face cu o multiplicitate care face greu imaginabile o strategie unitară, o intervenţie articulată şi eficace în mecanica statului.

2. Societatea civilă a pierdut (dacă l-a avut vreodată) reflexul de a se pune în discuţie pe sine, de a-şi reevalua constant statutul, potenţialul, limitele. Ea beneficiază, uneori, de un prestigiu subînţeles, de o adeziune retorică facilă, contra-productivă.

3. Printr-o stranie inversare a rolurilor, statul, respectiv guvernele, sunt, în noile democraţii, slabe, incapabile de o ţinută „executivă" fermă, în timp ce organismele societăţii civile capătă un aer guvernamental. Guvernele sunt, adesea, mai acomodante decât e cazul, iar societatea civilă mai autoritară decât îi stă în putere.

4. Există o primejdioasă tendinţă de instituţionalizare a societăţii civile: ea este utilă pe linia unui spor de organizare, dar aduce cu sine o serie de „daune colaterale" cum ar fi:

a. Ideologizarea. Societatea civilă nu câştigă nimic, ci dimpotrivă, dacă din organism de rectificare spontană a derapajelor statului devine o doctrină abstractă, folosindu-se de un nou limbaj de lemn. Societatea civilă e despre valori şi despre respectarea lor riguroasă. Nu e despre concepte, despre militantism de paradă, despre romantice înregimentări în „detaşamente de avangardă".

b. Falsa profesionalizare şi birocratizarea. Societatea civilă e o problemă de conştiinţă publică şi de reactivitate promptă. Nu un „domeniu de specialitate", o profesiune lucrativă. Evident, necesitatea de a obţine fonduri şi de a interveni articulat într-un moment sau altul, implică solide abilităţi pragmatice, bună organizare, proceduri adecvate. Dar transformarea spiritului cetăţenesc într-o meserie, reapariţia „activistului" (o tristă figură a vieţilor noastre sub dictatură), preocupat, in mod interesat, să-şi dea de lucru, nu e de natură să creeze simpatie şi credibilitate.

Evident, nu spun toate astea cu intenţia de a atenua importanţa axială, ireductibilă, a societăţii civile, acum şi în viitor. Cu atât mai puţin subscriu la părerea lui G.M. Tamaş cum că societatea civilă ar fi, în unele din formele ei, o „ameninţare" la adresa dezvoltării şi funcţionării ordinii liberale nou-apărute. Nu vreau decât să dau la o parte, în măsura posibilului, balastul de locuri comune, de exaltări festive, de consensuri superficiale care ar putea compromite, prin unanimitatea lor de operetă, o mare temă şi o mare nevoie a lumii noastre.