Condamnarea comunismului?

Trăim în plin capitalism democratic, târând după noi încruntătura severă a dictaturii.

În 1982, peste 350 de inşi, majoritatea intelectuali, şi-au pierdut locurile de muncă, acuzaţi că, prin participarea la conferinţele publice ale aşa-zisei „meditaţii transcendentale", au aderat la o sectă cu scopuri politice ascunse. Ceea ce fusese, în fapt, un steril, vag ridicol, experiment găzduit de Institutul de Psihologie (un experiment aprobat, de alt­fel, de înalte foruri de partid şi de stat, în ideea că se va obţine o miraculoasă creştere a productivităţii muncii) a fost clasat, nu se înţelege prea bine de ce, la rubrica „acţiuni subversive". S-a vorbit de neofascism, ba chiar de înaltă trădare.

Institutul de Psihologie a fost desfiinţat, aceia dintre participanţi care erau membri de partid au fost daţi afară din partidul cu pricina şi celor mai mulţi li s-au oferit posturi de muncitori necalificaţi în diverse fabrici bucureştene. Au urmat o serie de procese măsluite, s-au scris memorii fără ecou, fiecare s-a descurcat cum a putut, până când, cu timpul, drama s-a stins, în stil românesc. Consecinţele ei funcţionează însă şi astăzi. Căci, de pildă, perioada de şomaj şi de cădere din drepturi la care au fost condamnaţi, în mod cu totul arbitrar, „transcendentalii" îi privează şi azi de recunoaşterea vechimii şi continuităţii necesare pentru o pensie normală. Firesc ar fi fost ca toate victimele acestui scandal să fie, după 1989, reabilitate juridic. N-a fost cazul. Pedepsiţii din 1982 sunt pedepsiţi în continuare şi la douăzeci de ani după ce sistemul care i-a pedepsit abuziv a fost înlăturat.

Dat fiind că o soluţie globală a litigiului n-a fost socotită utilă, câţiva dintre „reclamanţi" au declanşat acţiuni juridice individuale. Rezultatul e nul. Iar expresia judecătorească a respingerii acţiunii lor e amuţitoare. Li se spune, între altele, că ei nu au putut preciza şi dovedi „din ce motiv li s-a desfăcut contractul de muncă". Păi nici cei care le-au desfăcut contractul de muncă n-au precizat nimic. Au vorbit doar de fantasmagorice conspiraţii antistatale şi n-au putut aduce niciun fel de dovezi. Se invocă, în plus, Decretul lege 118 din 1990, potrivit căruia nu se poate vorbi de persecuţie politică şi, deci, de recuperarea vechimii în muncă, decât dacă petiţionarul a fost arestat, internat în spitale de psihiatrie, deportat, luat prizonier sau constrâns la domiciliu obligatoriu.

Cu alte cuvinte, în afara acestor cazuri extreme, România comunistă nu cunoaşte fenomenul persecuţiei politice. A fi dat afară din slujbă pentru suspiciune de complot, a pierde dreptul de a munci în conformitate cu pregătirea ta profesională, a pierde - ca scriitor - dreptul la liberă exprimare sunt simple bagatele. Iar când ai rămas fără serviciu, tu trebuie să explici de ce ai păţit-o, nu cei care te-au penalizat la comandă politică. Pe scurt, trăim în plin capitalism democratic, târând după noi încruntătura severă a dictaturii. În ce mă priveşte, m-am ales şi cu un portret de lingău. De ce? Pentru că am adresat un memoriu lui Ceauşescu, rugând, în limbajul bălos al epocii, al fricii şi al suspensiei materiale şi profesionale, să fiu repus în drepturi.

Alte memorii şi gesturi de protest ale mele, atâtea câte au fost (căci nu sunt nici Dinescu, nici Radu Filipescu, nici Doina Cornea) şi care mi-au adus pază poliţienească la poartă şi izolare la Tescani, sunt perfect ocultate de nefericita „scrisoare" către şeful statului. În rest, nu pot trage decât o singură concluzie: „condamnarea comunismului" din 2006 n-a fost decât o cochetă gesticulaţie, nesusţinută de efecte legislative cu adevărat reparatorii. Vorbe goale!