Cariere autohtone

În ţara noastră, totul e posibil. Mahalaua e eligibilă, grotescul e rentabil. Se poate face carieră pe bază de tupeu, minciună, bâzdâc şi fermentaţie viscerală.

În decembrie 1990, cu ocazia primei sărbătoriri a Zilei Naţionale, un parlamentar român a propus ca toţi prefecţii şi primarii ţării să fie militari. Acelaşi politician imagina, şapte ani mai târziu, un program numit „Mâna de Fier" (reluat ca program anticriză în 1999), pornind de la ideea unei necesare militarizări a sectorului agro-industrial. Argumentul? Militarii sunt disciplinaţi şi au jurat pe steag să fie loiali faţă de patrie. În 1993, vocea reformatorului cu pricina se auzea din nou: „Casa Comună Europeană" - spunea el - e un proiect indezirabil din punctul nostru de vedere, pentru că românii nu se pot „federaliza" cu cei care ne-au fost, veacuri de-a rândul, „călăi". În plenul Senatului român, în octombrie 1999, când se făceau eforturi intense pentru aderarea ţării la NATO, infatigabilul tribun definea organizaţia nord-atlantică drept „o bandă de răufăcători" comparabilă, în efectele ei devastatoare, cu SIDA. Europa nu era, nici ea, pentru parlamentarul nostru, decât o sursă de vicii şi devieri sexuale. Senatorii români erau informaţi, de pildă, pe 12 mai 1993, că tot răul a început cu Socrate, care l-a corupt pe Platon, care l-a corupt pe Aristotel, care l-a corupt pe Alexandru cel Mare, care a corupt toată pe­ninsula elenă, dacă nu tot imperiul grec. Plictisul de Europa a răbufnit, de altfel, şi în alte declaraţii politice ale aleşilor locali. Un deputat, actualmente ministru, era de părere, în 1992, că aspiraţia europeană a românilor e „de natură revizionistă". Noi am făcut întotdeauna mari sacrificii de dragul Europei, iar ea nu ne-a adus, în schimb, decât necazuri.

Din nefericire, la noi, asemenea „ieşiri" greu de clasat, sunt, de regulă, uitate. Le-aş fi uitat şi eu, dacă o teză de doctorat a tinerei cercetătoare Raluca Grosescu nu mi le-ar fi reamintit. În România, se ştie, nimeni nu se compromite definitiv şi nimeni nu trage consecinţele de rigoare de pe urma derapajelor proprii. Parlamentarul citat mai sus a mers cu anatemizarea Europei până la a ocupa, astăzi, un scaun bine plătit în Parlamentul European. E de acord şi cu NATO, şi cu „Casa Comună" a Uniunii, se simte bine în pielea lui şi e invitat des la unele posturi de televiziune ca expert în orice. În anul 2000, era cât pe-aci să devină preşedinte. De curând, a dat un spectacol unic poporului său, când o hotărâre judecătorească a cerut evacuarea sa şi a partidului său dintr-un sediu recuperat, pe cale legală, de vechiul proprietar. Omul şi-a ieşit din minţi. A evoluat vertiginos între circ şi clinică, a reuşit o combinaţie uluitoare de bădărănie, furie spasmodică şi delir. A sărit la beregata justiţiei, a poliţiei, a guvernului şi preşedinţiei. Când a fost chemat la tribunal, a invocat calitatea sa de parlamentar european. Imun, impenitent, invulnerabil. Rezultatul?  Principalul partid de opoziţie a luat în calcul eventuale alianţe locale cu partidul său, iar câteva talk-show-uri cu rating garantat l-au invitat, ca şi în alte dăţi, să analizeze „situaţiunea". În ţara noastră, totul e posibil. Mahalaua e eligibilă, grotescul e rentabil. Se poate face carieră pe bază de tupeu, minciună, bâzdâc şi fermentaţie viscerală. Lumea se distrează. „Băieţii răi" se caută prin alte cotloane. De pildă, printre intelectuali. Intelectualii sunt o adunătură de profitori, golani, fascişti, fii de nomenclaturişti, pupincurişti, antieuropeni sau, din contra, vânduţi străinilor. Acolo e buba! În preajma lui Socrate, care l-a corupt pe Platon, care l-a corupt pe Aristotel, care l-a corupt pe Alexandru cel Mare, care ne-a corupt pe toţi.