Când nimeni nu mai are dreptate

Societatea autohtonă s-a «stabilizat», s-a instalat într-o unanimitate a injuriei, într-o mare de negativitate agresivă. În orice direcţie ai privi, simţi maidanul.

România a ajuns, în sfârşit, la mult visatul consens. Dar nu consensul unei convieţuiri civilizate şi productive, ci consensul demobilizator al furiei şi al trivialităţii. Societatea autohtonă s-a „stabilizat", s-a instalat într-o unanimitate a injuriei, într-o mare de negativitate agresivă. În orice direcţie ai privi, simţi maidanul. Limba română agonizează printre sudălmi de periferie, politicienii şi gazetarii sunt tot mai îndrăgostiţi de bâtă, instituţiile statului se dizolvă galopant într-o ineficienţă isterică. Pendulăm perplecşi între imaturitate şi delir. Aerul este infectat de cuvinte care, în loc să comunice, mânjesc. „Javră ordinară", „bătrîn marinar hoţ", „cancer", „porc ordinar", „derbedeu", „guzgan", „maimuţă", „linge preşuri", „ţigancă împuţită", „găozar" - toate şi altele la fel proliferează toxic nu la nivelul lumii interlope, cum s-ar crede, nu la nivelul boschetarilor şi al pegrei de mahala, ci la nivelul suprem al conducerii ţării, al „lumii bune". Liberali, socialişti, democraţi, miniştri, parlamentari, poliţişti, moderatori de televiziune, preşedintele însuşi şi-au ieşit din fire. I-au lăsat nervii. Dau la glezne, sar la beregată, scuipă, ocărăsc, ameninţă. S-a ajuns, inevitabil, la infantilul „nu eu am început", la ping-pong-ul „ba tu, ba tu", la bosumflări hâde şi răzbunări „instituţionale". Într-o asemenea ambianţă, nu mai contează cine are dreptate. Nu are dreptate nimeni, pentru că nimeni nu mai are dreptul să aibă dreptate. Scopul nu scuză stilul, adevărul şi bunele intenţii nu justifică proasta creştere, grosolănia, desfrânarea comportamentală.

Nimeni nu are dreptate, dar nu mă pot abţine să semnalez câteva „noutăţi", de natură să năucească buna cuviinţă şi judecata sănătoasă a oricărui cetăţean. Încep cu un mărunţiş: mi-a fost dat să aud cum o moderatoare de televiziune îşi întreabă invitatul (un membru al Parlamentului) dacă ştie să citească şi dacă n-ar fi mai bine să se facă fotomodel. Oricât m-aş fi obişnuit cu manierele acelei modelatoare, un amestec de bătăuş şi ţaţă, mi-a fost greu să diger „fina" ironie cu care şi-a tratat interlocutorul. Mai departe: mi-a fost dat să văd forţele de „ordine" încolonate dinaintea preşedinţiei, pentru a scanda lozinci aflate, îndeobşte, în gura infractorilor. Vehemenţa cu care şi-au călcat în picioare demnitatea şi rostul e, chiar şi pentru România, o premieră absolută. Mi-a fost dat să văd cum lideri ai Opoziţiei îşi dau poalele peste cap ca nişte birjari de duzină, dar şi cum preşedintele ţării petrece ore întregi pe un post privat de televiziune (situaţie de negândit în vreo altă ţară europeană), pentru a-şi beşteli inamicii politici în termeni de bârfă suburbană („s-au gudurat pe lângă mine, folosesc în concediu bani necuraţi" etc.). Mi-a fost dat să văd şi cum o instituţie de vârf a statului rupe, programatic, orice legătură cu o altă instituţie importantă. Sau cum un lider sindical siluieşte limba română şi bunul-simţ declarând că expresia „javră ordinară" nu e ofensatoare, căci, de fapt, nu înseamnă decât „om slab".

Îndemânarea cu care „elitele" noastre reuşesc să arunce totul în derizoriu şi apoi în mocirlă a atins cote ameţitoare. Înainte de a fi o criză economică, financiară, sau politică, criza românească e o criză a respectului de sine şi de celălalt, o criză a demnităţii personale, instituţionale şi naţionale, o criză a moravurilor, a bunei cuviinţe, a omeniei. Dintr-o asemenea criză nu ne poate scoate niciun ajutor din afară. Şi mă întreb dacă şi resursele interne ale unei eventuale reaşezări nu sunt cumva epuizate.