Atenţie! Ziarişti!

Am motive să mă tem de ziarişti. Nu pentru că am ceva de ascuns, ci pentru că mă simt folosit.

Ştiu: democraţia înseamnă libertate de expresie şi libertatea presei. Ştiu: democraţia înseamnă transparenţă. Ştiu: presa e a patra putere în stat. Ştiu: gazetarul e suveran asupra textului pe care îl semnează şi nimeni nu are dreptul să îi impună teme, atitudini, reguli care să-i limiteze dreptul la opinie. Ştiu toate astea şi sunt de acord că aşa stau, sau trebuie să stea, lucrurile. Dar dincolo de teorii şi principii, există şi experienţa cotidiană a presei, marfa propriu-zisă pe care o oferă ziarele, păţaniile cititorului şi ale „subiecţilor" de presă. Investigaţia de presă e, fireşte, legitimă. Dar, ca orice formă de investigaţie, are legile ei. Nu numai gazetarii au drepturi şi răspunderi. Răspunderi am şi eu când intru în dialog cu un gazetar. Şi, mai ales, am şi unele drepturi. Iată câteva:

1. Am dreptul să refuz dialogul, mai ales dacă nu deţin o funcţie care să mă oblige la transparenţă sau dacă întrebările pe care le primesc n-au nicio legătură cu funcţia respectivă. De asemenea, dacă intervievatorul dovedeşte o crasă ignoranţă în privinţa temei propuse şi a profilului meu profesional.

2. Am dreptul, pentru a accepta dialogul, să pun anumite condiţii. De pildă să cer să văd textul înainte ca el să fie publicat. „Dar e un abuz!" - mă beşteleşte gazetarul. Eu semnez textul, deci dumneata n-ai de ce să te bagi. Păi cum să nu mă bag? Dumneata semnezi, dar subiectul sunt eu. În joc e persoana mea, imaginea mea, îndreptăţirea mea de a grădinări ce-mi iese pe gură. Da, vreau ca spusele mele să fie reproduse întocmai! Să nu fiu materia primă a unui discurs aranjat de altul. Da, experienţa m-a învăţat să nu mă las pe mâna ziariştilor. Am fost deseori răstălmăcit, pus în contexte străine de tema discutată, manipulat partizan şi schimonosit gramatical. Am dreptul să am control deplin asupra apariţiei mele publice. Şi să nu fiu făcut „moftangiu" dacă vreau să-mi exercit acest drept. În plus, nu înţeleg de ce, în calitatea mea de moftangiu, rămân, pentru intervievator, un interlocutor plauzibil.

3. Am dreptul să fiu tratat cuviincios. În definitiv, nu eu am cerut să stau de vorbă cu jurnalistul: el este acela care m-a solicitat. Prin urmare, de vreme ce el vrea ceva de la mine şi nu viceversa, am toate justificările să cer o cooperare îndatoritoare. Jurnalistul nu e un tartor prepotent, iar eu nu sunt un simplu ingredient al reţetei sale. Trebuie să ne acceptăm unul pe altul şi să colaborăm.

Sunt păţit. Mi s-a întâmplat să spun una şi să văd în ziarul de a doua zi alta. Mi s-a întâmplat să vorbesc un ceas despre pere şi să fiu citat cu trei cuvinte despre mere scăpate întâmplător de-a lungul conversaţiei. Mi s-a întâmplat să fiu întrebat despre Kosovo şi să apar la gazetă cu opinii întâmplătoare despre Imnul naţional. Mi s-a întâmplat să ţin discursuri publice pe un subiect anume şi să-mi văd ideile rezumate brambura, de inşi care fie n-au înţeles nimic, fie au luat din ele ce le-a convenit pentru agenda proprie. Mi s-a întâmplat să fac o glumă şi să o văd reprodusă ca declaraţie solemnă. Sau să arunc o vorbă oarecare, într-o tacla privată, şi să o regăsesc în presă, pentru simplul motiv că, prin preajmă, era un gazetar care trăgea cu urechea. Am deci motive să mă tem de ziarişti. Nu pentru că am ceva de ascuns, ci pentru că mă simt folosit. Pentru că mulţi dintre ei mi-au dovedit că nu contez mai mult decât bucata de plastilină de care au nevoie ca să le iasă un textuleţ „haios" sau „tare", o bombiţă de doi bani, cu câteva procente de rating în plus.