Adevarul.ro

Nici buna creştere, nici bunul-simţ, nici profesionalismul nu reuşesc să impună moderatorilor şi interlocutorilor autohtoni o conduită decentă de-a lungul talk-show-urilor.

La începutul anilor '20 ai secolului trecut, Ortega y Gasset se întreba, în cartea sa despre Spania nevertebrată, cum poate să existe organizare politică într-o ţară în care nu există organizare nici măcar în conversaţii. Aproape toate dezbaterile la care asist de câţiva ani buni pe diverse canale de televiziune confirmă teza lui Ortega, atestând existenţa, la început de mileniu, a unei Românii nevertebrate şi nevindecabile.

Nici buna creştere, nici bunul-simţ, nici profesionalismul nu reuşesc să impună moderatorilor şi interlocutorilor autohtoni o conduită decentă de-a lungul abundentelor talk-show-uri la care suntem condamnaţi seară de seară. Ceea ce Ortega numeşte „organizare în conversaţie" este, în mod normal, consensul tuturor participanţilor cu privire la anumite reguli comune de joc. Un asemenea consens e în beneficiul tuturor: invitaţii dialoghează civilizat, îşi pot susţine în mod articulat opiniile şi acceptă să asculte opiniile celorlalţi; moderatorii realizează o emisiune limpede, cu achiziţii finale utile atât la nivelul informaţiei, cât şi la acela al interpretării, iar telespectatorii pricep despre ce e vorba, pot cântări calm spusele celor prezenţi în emisiune şi îşi pot forma o părere asupra celor discutate, fără să se simtă manipulaţi, îmbrânciţi demagogic într-o direcţie sau alta. Este exact ce nu se întâmplă în studiourile noastre.

Derapajul începe cu alegerea interlocutorilor. Ideal este ca, având opinii diverse, ba chiar divergente, ei să vorbească totuşi aceeaşi limbă şi să împărtăşească un minimum de valori şi deprinderi comportamentale. Dacă inviţi într-o emisiune indivizi de genul CVT nu vei obţine informaţii şi idei, ci fantasmagorii neverificabile, ton ridicat şi injurii previzibile. Pe scurt, circ. (E interesant, de altfel, că unele arestări spectaculoase sunt calificate de presă drept „circ mediatic", ca şi când circul mediatic poate fi făcut de altcineva decât de mediile însele). Moderatorii, la rândul lor, sunt, de multe ori, un fel de plutonieri nervoşi, pentru care invitaţii nu au decât un rol auxiliar. Ei trebuie să le ilustreze, să le consolideze, să le valideze convingerile: ţipă, se agită, se încruntă judecătoreşte, încep emisiunea cu un punct de vedere gata format şi se enervează dacă vreun interlocutor indisciplinat le încurcă demonstraţia. Rapid spus, nu-şi înţeleg statutul şi misiunea. În loc să fie buni mediatori între cei aduşi în studio şi să acţioneze în beneficiul meu, al spectatorului, ajutându-mă să înţeleg sensul problemei în discuţie, oferta de idei şi soluţii a dezbaterii, moderatorii vor să-mi transmită, cu orice preţ, „filosofia" şi idiosincrasiile lor. Sunt iritanţi, nepoliticoşi, fuduli, ca nişte activişti de partid, ca nişte dascăli mediocri şi încăpăţânaţi, puşi pe represalii. Şi, fireşte, au mereu dreptate.

Cât despre invitaţi, ei sunt, de regulă, campioni ai monologului, incapabili să asculte ce spun ceilalţi, hotărâţi să câştige toate meciurile. Vorbesc tare, răstit, acoperindu-se unii pe alţii prin revărsări torenţiale de decibeli. Bojocii şi debitul prevalează asupra logicii şi eleganţei. Insulta, paraponul electoral, încrederea paranoiacă în competenţa şi legitimitatea proprie sunt arsenalul de înzestrări al mai tuturor debaterilor noştri. „În fiecare zi se abuzează de dreptul de atac asupra adversarului" - observa Mihail Manoilescu în secolul trecut, contemplând peisajul politic românesc. Care va să zică, nimic nou! Avem talentul de a ne conserva toate tradiţiile proaste.