Anticeauşism cu faţă umană

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A venit, poate, vremea să reevaluăm, de la o distanţă rezonabilă, calm, fără tremolouri patetice, fără perversul complex de superioritate al victimei eterne şi inocente, împestriţarea istoriei noastre recente.

Tehnic, estetic, cinematografic, filmul lui Andrei Ujică se califică la superlativ. Montajul, banda sonoră, ritmul, dozajul subtil de retorică şi tăcere, insolitul unor imagini, imparţialitatea jucată a regizorului, care, deşi recurge la un material ready-made (oferta strictă a arhivelor), obţine, totuşi, un discurs propriu, bine-ţintit, deturnând abil intenţia originară a filmărilor, toate acestea sunt calităţi care explică succesul internaţional al peliculei şi plăcerea parcurgerii ei: cele trei ore de proiecţie se scurg vertiginos, absorbant, pe nesimţite.

M-a interesat acut tot ceea ce mi s-a dat de văzut şi am realizat prompt beneficiile unei asemenea întreprinderi. A venit, poate, vremea să reevaluăm, de la o distanţă rezonabilă, calm, fără tremolouri patetice, fără perversul complex de superioritate al victimei eterne şi inocente, împestriţarea istoriei noastre recente. Să renunţăm, aşadar, la excesul de emotivitate „revoluţionară" şi să contemplăm, cu oarecare răceală, experienţa post-belică a dictaturii comuniste şi, mai ales, a episodului ei ceauşist. Nu putem amâna indefinit o dezbatere sobră, necomplezentă, dar purificată de isterii, ieremiade şi nevroze. Filmul lui Andrei Ujică este, din acest punct de vedere, o excelentă provocare.

Dar ghinionul meu - şi poate al întregii mele generaţii - este că nu sunt la înălţimea acestei provocări. Nu sunt nici regina Angliei, care n-a ezitat să ofere dictatorului dâmboviţean o caldă ospitalitate, nici Charles de Gaulle, Richard Nixon sau Jimmy Carter care l-au acceptat „strategic", ca pe un interlocutor plauzibil. Nu pot privi documentele vieţii lui ca pe un spectacol „interesant", nu mă impresionează drăgălăşeniile lui domestice (nici cultura muzicală şi tandreţurile familiale ale ofiţerilor nazişti), nu reuşesc să analizez filmul lui Andrei Ujică drept exerciţiu de „discurs nonficţional". Ideea că Nicolae Ceauşescu avea şi un „ce" uman, că, împreună cu doamna, credea sincer, neduplicitar, în marxism-leninism şi în viitorul de aur al comunismului, că, în definitiv, a fost un self-made man, înşelat de istorie, toate astea mă lasă rece. Ba nu! Mă contrariază! Eu ţin minte, de pildă, nişte catastrofale demolări, iar în film n-am văzut decât şantiere de construcţie. Eu ţin minte spectrele foametei, iar în film n-am văzut decât câteva alimentare trucate, pline de mezeluri. Eu ţin minte prizonieri politici deghizaţi în infractori de drept comun sau în psihopaţi, ţin minte vânătăile Monicăi Lovinescu, revoltele din Valea Jiului şi de la Braşov, puşcăria lui Radu Filipescu, moartea lui Gheorghe Ursu, bătăile încasate de Paul Goma şi multe altele, de acelaşi fel, dar în film n-am văzut decât mase largi de aplaudaci, euforice demonstraţii populare, muncitori festivi şi spectacole omagiale. Dictatura e, vreme de trei ore, mai curând ridicolă decât criminală. Ştiu că totul e spus cu un fin subton de ironie, că filmul se cheamă „autobiografie" şi prezintă lucrurile din unghiul arhivei oficiale, că există o „banalitate a răului". Dar din filmul acesta, Ceauşescu, deţinător al puterii absolute, iese binişor, iar populaţia care o suporta iese prost. El e „autentic", sincer, bine-intenţionat, în vreme ce noi eram, toţi, ipocriţi şi lingăi. Admit că pentru cei care au trăit epoca, „subînţelesurile" regizorului sunt limpezi. Dar pentru newyorkezi, pentru generaţia tânără şi pentru nostalgici, perspectiva asupra ceauşismului e aceea a unui caraghioslâc duios. Ce să spun? Filmul e foarte bine făcut. Mi-a plăcut. Dar am plecat din sală mai amărât ca niciodată. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite