A sluji patria

Până şi o idee bună poate fi compromisă de o formulare stângace.

Am primit, zilele trecute, adresa unui site, pe care se putea urmări filmul unei demonstraţii de protest organizate în ziua de 14 iulie în faţa Ambasadei SUA. Protestul era susţinut de „Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991", „Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor" şi de „Mişcarea Conservatoare", reprezentate prin liderii lor, dnii Mihai Rapcea, Viorel Ene şi Mugur Vasiliu. Am ascultat trei discursuri pe care n-am puterea să le comentez. Era vorba de Vladimir Tismăneanu, de tatăl lui, nomenclaturist comunist şi evreu, de „anumite cercuri financiare americane" care au sprijinit instaurarea comunismului, de cârdăşia Ion Iliescu-Traian Băsescu, de faptul că actualul ambasador al Statelor Unite e „coreligionar" al lui Tismăneanu şi de cât de „urât" e poporul american, pentru războaiele sale nedrepte împotriva lui Miloşevici şi a lui Saddam Hussein. Finalul, care menţiona cele (nu întâmplător) 666 de pagini ale raportului privind crimele comunismului, cerea să ne fie luaţi de pe cap Tismăneanu (oricum cetăţean american) şi, în general, toţi evreii.

Când spun că n-am puterea să comentez, mă refer la componenta irespirabilă a discursurilor pe care le-am auzit, un amestec de confuzie intelectuală, grosolănie, lipsă de tact şi precaritate a exprimării. Până şi o idee bună poate fi compromisă de o formulare stângace. Cu atât mai mult o idee de doi bani, o însăilare de lozinci obosite, de patetism ieftin şi agresivitate. Ce să comentezi? Să întrebi de ce nu trebuia să ne luptăm cu Miloşevici, dar trebuie să ne luptăm cu Iliescu? Să întrebi cum se face că nici Dej, nici Ceauşescu, nici Drăghici, nici Pleşiţă nu erau evrei? Să explici că şi Adam Michnik a avut un tată comunist, şi evreu, ceea ce nu l-a împiedicat să fie un foarte curajos disident anti-comunist? Să aminteşti de Arthur Koestler, de Bronislaw Geremek, de François Furet, toţi foşti comunişti, dar toţi deveniţi repere universale ale subminării ideologiei comuniste? Dar cu cine să vorbeşti?

Cum să comunici cu interlocutori zidiţi etanş în micile lor idiosincrazii, în trivialele lor convingeri? Nu ştiu mare lucru despre niciunul dintre ei. Am aflat, de pe internet, că unul e adept al „iluminatului" Bivolaru, avocat al lui Dan Diaconescu şi slujitor al „Noii Drepte", că altul are drept crez politic ieşirea României din Uniunea Europeană şi din NATO şi că al treilea are ca principală ispravă curriculară faptul că, bătut fiind de mineri, a trebuit să se refacă, vreme de un an, în Germania, după care a înfiinţat APADAR-ul, în sprijinul refugiaţilor de toate culorile. Unii dintre aceşti refugiaţi (din Camerun) au fost şi sunt foarte activi pe baricada anti-iliescistă.

Ceea ce mă deprimă în acest tip de „acţiuni", dincolo de indigenţa lor intelectuală, morală şi stilistică este convingerea protagoniştilor că, prin fapta şi cuvântul lor, fac un serviciu ţării. Că a clămpăni rudimentar şi resentimentar împotriva Europei şi Americii, împotriva alogenilor, împotriva tuturor celor care, chiar români neaoşi, nu le împărtăşesc filosofia înseamnă „a sluji patria", a contribui la mântuirea neamului sau a combate comunismul. Ceea ce reuşesc, în realitate, e să arunce o suspiciune de primitivism şi prostie asupra unor cauze care ar merita un tratament mai înalt. Dacă aşa arată lupta pentru evacuarea comunismului şi pentru condamnarea mineriadelor, războiul e dinainte pierdut.