Adevarul.ro

Pot cinci sute de milioane de oameni să greşească în acelaşi timp? Întrebarea nu mai poate fi ocolită.

Mark Zuckerberg a fost aşezat de „Time" pe coperta rezervată omului anului 2010, înaintea lui Julien Assange şi a oricăruia dintre minerii chilieni care au fost înviaţi din adâncul pământului. E firesc. Facebook a ajuns să valoreze peste treizeci şi trei de miliarde de dolari şi viitorul pare să îi sune ca în deja vechile reclame de la telefonia mobilă.

De ce Facebook? De ce sute de milioane de oameni s-au predat visului unui tânăr american, fie el şi student la Harvard? „Comunicare" e explicaţia facilă şi falsă. Dacă este adevărat că Facebook înseamnă comunicare şi că Facebook este viitorul, comunicarea viitorului nu e altceva decât o sumă de monologuri, un exhibiţionism permanent şi un autism integral. O continuă dovedire a vieţii ia locul vieţii.

Într-un eseu intitulat „Generation Why?", publicat în „The New York Review of Books", Zadie Smith observă corect că ultimul refugiu al apărării utilizatorilor dependenţi este acesta - „mă ajută să menţin contactul cu cei care sunt departe". Nu este adevărat! - strigă Zadie Smith - şi strig şi eu. Nu este adevărat şi o ştim toţi. Dacă am vrea cu adevărat să ţinem legătura cu un om, i-am scrie, l-am suna, l-am întâlni, i-am vorbi. Dacă am fi vrut cu adevărat să ţinem legătura cu cineva, nu am fi pierdut-o. De fapt, ce vor cinci sute de milioane de oameni este să ştie cât mai mult despre ceilalţi, interacţionând cât mai puţin cu ei.

Facebook este un remediu împotriva plictiselii, un mod, modul uşor, de a trece peste lungile ore de la birou, o platformă de promovare a nimicurilor pe care le avem de expus (şi pe care le credem fundamentale), o sumă de singurătăţi şi sala de bal a proiecţiilor moderne despre ce este prietenia, dacă nu şi dragostea.

Facebook este cea mai importantă reţea de slăbiciuni care ne uneşte la acest început de mileniu. Altădată semne dacă nu de raţiune, atunci de vitalitate, revoluţiile, câte vor mai fi, vor ajunge „cauze" pe Facebook, iar adeziunea se va consemna printr-un arătător ridicat, în semn că e bine, deşi nu e bine deloc. 

Jeremy Clarkson scria cândva, într-un text îmbibat de nostalgie şi de bere, că la douăzeci de ani avea timp să asculte cap-coadă un album Pink Floyd şi să îl şi înţeleagă. Nu mai e timp. Oamenii spun de bună-voie unde au ajuns şi ce fac, deşi nu au ajuns nicăieri şi nu fac nimic.