Nikolai, câinele

Sunt dimineţi în care cuvintele se împerechează singure şi nasc fraze după sarcini fără greutăţi.

Ca acum, când Nikolai Davidenko refuză să moară, fie şi metaforic, departe, pe alt continent. Nu se prăbuşeşte, deşi Roger Federer îl torturează cu tenisul lui enervant şi perfect. Davidenko l-a învins şi îl va mai învinge. Asistăm, aşadar, la o răzbunare.

E previzibil: elveţianul va trece printr-o semifinală şi o finală, va zâmbi politicos şi va mai bifa un titlu pentru cel mai bun palmares al timpurilor acestea. Roger Federer e o liniară poveste de succes. Noi, cei îndrăgostiţi de poveştile alternative, nu îi datorăm decât respect.

Nikolai Davidenko pierde, pierde chiar acum, cu un retur fabulos care amână o minge de meci. A fost acuzat că şi-a trucat jocul, că s-a înhăitat cu nişte băieţi răi din mafia pariurilor, şi a fost găsit nevinovat. O umbră de îndoială a rămas, ca o urmă într-o crimă aproape perfectă.

E vizibil şi pentru un profan: Nikolai Davidenko foloseşte racheta de parcă ar porni un război, de parcă urăşte tenisul. Aşa e, îl urăşte frumos, cum nu s-a mai văzut de la Andre Agassi încoace. Specialiştii în forehand au spus că e un dur şi l-au poreclit „Maşina" , dar eu, profanul, nu-i cred.

Pe dinăuntru, Nikolai trebuie că e aşa cum e câinele Rocky, care săptămâna trecută şi-a regăsit stăpânul după ce l-a căutat de la Salerno la Pisa, vreme de 600 de kilometri.