Adevarul.ro

Realitatea care, chiar şi aşa, într-o lume rătăcită în virtual, încă mai contează este că răgazul a ajuns un lux.

La mijloc nu este o consecinţă a crizei financiare globale, nici măcar a sărăciei cronice locale. Absurdul răgazului ca lux arată că acest secol atins de nevroză suferă de o boală cumplită, care deformează timpul, ca progeria - graba spre nicăieri.

Totuşi, îndrăzniţi. Uitaţi, fie şi pentru câteva clipe, de tot sângele care curge prin venele presei şi de toate nimicurile capitale, uitaţi de Hosni Mubarak şi Novak Djokovici, de noul sezon al revoluţiilor (găsesc alăturarea cuvântului iasomie de cuvântul revoluţie cu adevărat înspăimântătoare), uitaţi şi de cei doi călugări sechestraţi de un valutist sucevean căzut în patima alcoolului, ba chiar şi de peripeţiile câştigătoarei la concursul „Miss Vulcanii Noroioşi", şi de palatul cumpărat recent de actorul american Johnny Depp la Veneţia, afacere despre care se aude că a fost împlinită fără ezitări. Dacă se poate, uitaţi şi de datoriile către Fondul Monetar Internaţional şi, în cele din urmă, de drumurile înfundate care ţin loc de viaţă nu doar în România.

Câteodată, ziarele aduc veşti ca aceasta: Vladimir Nabokov a avut dreptate. A informat „New York Times" săptămâna trecută, fiind preluat de o anumită parte, partea înţeleaptă, a presei. Sunt 65 de ani de când, specializat singur în studiul fluturilor, Vladimir Nabokov a lansat ipoteza curajoasă, nebunească aproape, că Polyommatus blues au venit în Chile din Asia, cu milioane de ani în urmă - au zburat ţinând sudul, după busola lor ciudată, de fluturi.

Lepidopterologii vremurilor sale, experţi în fluturi, dar neatenţi la viaţă, l-au ignorat pe Vladimir Nabokov, când nu au râs de el. Şi iată că acum Societatea Regală din Londra raportează că el, scriitorul Vladimir Vladimirovici Nabokov, ajuns în chip injust, şi deci revoltător, cunoscut doar pentru „Lolita", a avut dreptate. Salut inteligenţa şi răbdarea lepidopterologilor de astăzi. E liniştitor să ştii că pasiunea lui Nabokov şi-a găsit acest final.

Cât despre noi, ceilalţi, şi răgazul ca lux, rămâne deschisă această întrebare, tragică în felul ei: Când aţi vegheat ultima oară, fie şi cu gândul, zborul unui fluture?