Esenţial

Când, după cărţi şi evanghelii, a început să construiască din litere un blog, la 85 de ani, José Saramago, care dăduse demult în mintea înţelepţilor, a deschis cu albul frumuseţii oraşului Lisabona.

Frumuseţea ascunsă în cartierele sărace, cartierele „celor care nu au multe, dar simt mult", frumuseţea care nu le este dat să o vadă decât poeţilor şi, uneori, rudelor lor mai sărace - prozatorii.

Acolo, pe blog, José Saramago a spus în limbajul secolului nou, scurt, direct şi curajos, tot ce, de obicei, nu se spune, ci se urlă sau se tace: că George W. Bush are o inteligenţă mediocră şi o ignoranţă abisală, că e de neînţeles cum Italia l-a dat lumii pe Berlusconi, după Verdi. A fost, bineînţeles, acuzat de exces de indignare.

José Saramago a fost comunist, dar aceasta este o clasificare insuficientă, deci nedreaptă. El şi-a ţesut o haină ideologică numai a lui, aşa cum din literatură a făcut o lume. José Saramago nu evită să întrebe, mai degrabă cu tristeţe, decât cu furie, de câţi oameni condamnaţi la supramuncă şi la depresie e nevoie ca să se producă un singur om bogat.

Demult nobelizat, José Saramago a împărţit tot acolo, pe blog, câteva cuvinte ca nişte premii fără nume, căci nu de nume au ele nevoie, lui Kafka, „pentru că a demonstrat că omul e o insectă" sau lui Gogol, „pentru că a contemplat umanitatea şi a găsit-o ca fiind tristă". Ei între ei, cei care nu şi-au ridicat statui, ei, cei care nu şi-au făcut din ei chip cioplit.

Acum, când despre  José Saramago se spune că ar fi murit, ceea ce evident este doar o nerozie formală, textele sale de pe blog au fost strânse într-un „Caiet", care va fi publicat, zilele acestea, la Polirom, şi în limba română. Mi se pare o veste esenţială.

Esenţial mi se pare şi acest dialog, deloc suprarealist, suprins - sunt câteva nopţi de atunci - chiar pe malul Dâmboviţei. Un taximetrist ţigan şi pitic înfrunta un poliţist a cărui obezitate era greu temperată de o mustaţă de sublocotenent. Poliţistul a aruncat nedumerirea aceasta cu care, neştiind ce să fac, o fac publică: „De ce crezi că meseria voastră e mai importantă decât a noastră? De-a lungul istoriei au murit mai mulţi poliţişti decât taximetrişti...".

Şi, în ajunul zilei naţionale, esenţială, tragică, şi fără dezlegare, mi se pare şi greaţa mărturisită în scris, chiar dacă sunt decenii de atunci, de Eugène Ionesco, scriitor francez, de loc din Slatina. Greaţa de un naţionalism românesc.