Bănişorii

Preşedintele are dreptate. Există români, deloc puţini, care au o relaţie perversă cu munca (încercaţi să sunaţi la o instituţie publică, oricare, vineri, pe la un sfânt de trei după-amiaza). 

Dar nu doar lenea lor a adus corabia aceasta în largul disperării, acolo unde nici speranţa nu supravieţuieşte. Cum munceşte preşedintele este o întrebare deschisă şi se poate analiza punând totul pe o singură carte – Constituţia.

Are dreptate preşedintele şi când îndeamnă politicienii la responsabilitate. Venind însă de la el, îndemnul îşi pierde realismul. E cinism nedistilat. E ipocrizie feroce. Preşedintele României a minţit, public, de atâtea ori, perfect senin. Şi au existat români, deloc puţini, care să îl creadă sau să îl ierte, să îl urmeze şi să dezvolte imunitate la falsuri în numele cauzei. Şi cauza era importantă – decomunizarea statului. Din debaronizare şi depesedizare s-a ales, cu timpul, praful portocaliu.

Preşedintele a condamnat comunismul criminal, ceea ce îl ridică mult deasupra preşedinţilor dinainte, fără să îl aducă însă acolo unde ar vrea adulatorii săi – la întâlnirea cu Istoria. Pe el l-au păstrat în funcţie adversarii, jucând murdar sau stupid, nu colaboratorii, nici măcar cei mai talentaţi şi mai onorabili.

Preşedintele nu a fost până acum nici mai bun, dar nici mai rău decât poporul care l-a ales. Ultima sa ieşire a arătat însă un om ajuns la capătul resurselor, nu de înţelegere a economiei, nu de luptător în gherila politică, nu. Ultima sa ieşire a arătat un om ajuns la capătul resurselor de minimă solidaritate cu cei mai deznădăjuiţi.

Rânjind „bănişorii”, preşedintele nu ironizează prezentatoarele rujate, rânjind „bănişorii”, preşedintele îi umileşte pe cei oneşti dintre cei mulţi, pe cei care nu aşteaptă ajutoarele sociale, ci doar puţin respect. Preşedintele s-a despărţit de ei, fără ca măcar să înţeleagă.

În 1952, un bătrân profesor de filosfie, Carlo Battisti, face unul dintre rolurile acelea pentru care s-a inventat cinematograful. În Umberto D., capodoperă târzie a lui Vittorio de Sica, Carlo Battisti nu-şi mai poate plăti chiria şi se luptă să nu piardă ultimul suflet care i-a rămas aproape – câinele Flike. Carlo Battisti încearcă să-şi vândă mărunţişurile, lucruri fără valoare pentru alţii, se consolează cu gândul sinuciderii, mai multe.
Niciodată în cinema, şi în realitate, nimeni nu a mai avut atât de puţin. Dacă aş fi consilier al preşedintelui, i-aş recomanda să privească acestă cronică a ultimei singurătăţi, l-aş ruga să iasă apoi în stradă, să vadă şi cum trăiesc aceia pentru care „bănişorii” fac diferenţa dintre a fi şi a nu mai fi. Sunt atâţia profesori pensionaţi cu mărunţişurile pe trotuar. Aş face-o sperând că la urmă vor veni nu soluţii-miracol – nimeni nu le are –, ci puţină compasiune şi unele scuze. Sincere, măcar de data aceasta.