Starea de urgenţă

Va dispărea ultima generaţie de înţelepţi capabili să cuprindă un adevăr nenegociabil. Mai departe, e foarte posibil ca viaţa să nu mai cunoască sens, ci doar preţul mărunt al unei sume de trădări.

Acest articol trebuia publicat în ziua în care, în gazetele noastre de sport, ar fi apărut, dacă ar fi apărut, câteva rânduri despre moartea lui Sir Thomas Finney. Aţi fi aflat, poate, atunci, că Tom Finney a fost un fotbalist din secolul XX, un fotbalist care a jucat pentru Preston North End, în ligile mai mici ale Angliei, deci în ligile foarte mari ale onoarei. Ceea ce nu-l împiedica, ba dimpotrivă, să fie strălucitor şi intangibil în tricoul cu lei al naţionalei Albionului. Din 1946 până târziu, în 1960, nu a existat echipă importantă de club din Europa care să nu-l curteze - fără succes, desigur - pe Tom Finney. El nu s-a vândut, căci ce avea el de oferit nu era de vânzare. Să nu uităm: era vremea când cuvântul „acasă" nu îşi pierduse, încă, sensul iniţial.

În acele câteva rânduri, ar fi fost citat, probabil, şi Bill Shankly, cel care recunoştea, cu un fair-play pe care nicio altă insulă unde locuiesc oameni nu-l poate găzdui, că Tom Finney a fost, pur şi simplu, cel mai bun dintre toţi cei pe care i-a văzut, iar Bill Shankly a văzut şi a prevăzut totul.

S-ar fi folosit, fireşte, chiar cuvintele lui Bill Shankly: Tom Finney ar fi fost mare în orice meci, în orice echipă, în orice epocă... chiar dacă ar fi jucat în loden. S-ar fi spus, de ce nu, şi că Tom Finney, aşa Sir cum a ajuns, a avut o meserie la bază. Era instalator. Dacă ar mai fi rămas spaţiu s-ar fi publicat şi o fotografie cu Tim Finney - Cel de Bronz - statuia în care Fotbalistul recuperează un balon ca şi cum ar salva o viaţă dintr-un naufragiu. Şi s-ar fi precizat că, fiind un om cu onoarea intactă, a mers şi pe front, în al Doilea Război Mondial, şi, mai ales, că nu a fost niciodată eliminat de pe niciun teren de fotbal. Timpurile tot mai noi caută însă să-l elimine pe Sir Tom Finney, iar de aici istoria sa începe să ne intereseze acut.

Dar Sir Thomas Finney n-a murit, trăieşte, a adunat 89 de ani şi va mai aduna, iar acest articol trebuie publicat şi va fi publicat acum, căci semnificaţiile faptelor sale reclamă starea de urgenţă. Întâi, întrebarea, probabil incorectă politic, obligatorie oricum: ce s-a pierdut în ultimele cinci-şase decenii - acolo, ca şi aici? Pierderea aceasta trebuie definită exact, căci, ea, pierderea, este, deja, irecuperabilă şi prezintă valoarea incalculabilă pe care o atinge orice rezumat al unui sfârşit. Căci, da, această pierdere comprimă un sfârşit şi vesteşte ultima, deplina, cădere.

În ultimele cinci-şase decenii, „acasă" a încetat să devină un loc, „acasă" s-a transformat într-o stare, dacă nu un timp. E important, dar nu e cel mai important. Fundamental rămâne altceva, acest altceva: s-a pierdut credinţa în justeţea constestatarilor ideii că totul poate fi (şi va fi) cumpărat. O scriu abrupt, dar o scriu: cu Sir Tom Finney va dispărea ultima generaţie de înţelepţi capabili să cuprindă un adevăr nenegociabil. Mai departe, e foarte posibil ca viaţa să nu mai cunoască sens, ci doar preţul mărunt al unei sume de trădări.