Şi toate sunt drame

Filip Brunea-Fox a scris cândva un reportaj despre o prostituată „voluntară".

„Daţi-mi primii şase ani din viaţa unui om, şi vă voi spune restul". E destul optimism în această frază scrisă de Joseph Rudyard Kipling pe când secolul al XIX-lea tocmai se termina. E destul optimism, dar e şi destul adevăr.

Din viaţa femeilor care urmează, dragostea a lipsit de la început, iar restul, cu toată mahalaua, sărăcia, banii negri, mizeria şi bolile lui, e ştiut şi a fost spus în cărţi, în filme de cinema sau în viaţă, noaptea, pe centurile care unesc marile oraşe cu dramele care nu suportă adjective.

În povestea aceasta, Iana Matei e dragostea. Mulţi o confundă cu un psiholog, dar ea e dragostea. Iana Matei se întorsese din Australia, îşi punea destinul la picioarele goale ale copiilor străzii, când a primit un telefon de la un poliţist: „Am aici trei coarde, le-am luat de pe stradă, put ca dracu' şi nu ştiu unde să le duc. Nu vii tu să le iei?".

S-a dus, a văzut trei copii exploataţi, nu trei coarde, copiii nu aveau mai mult de 14 ani, a ţipat la poliţist, poliţistul i-a răspuns „eu nu ştiu ce să fac cu curvele astea", şi atunci ea, Iana Matei, a înţeles. Şi atunci, înaintea tuturor, ea, Iana Matei, a înfiinţat un adăpost pentru femei-victime ale traficului sexual transfrontalier.

Au trecut doisprezece ani. Iana Matei a salvat sute de vieţi, a câştigat câteva premii şi a rămas revoltător de necunoscută. Nu contează. Contează că în calendarul pe care îl poartă în inimă fiecare dintre fetele acelea, ea, Iana, Matei, e o sfântă.

Jurnalista Roxana Lupu a deschis uşa adăpostului şi a văzut. Fetele priveau absente un film american prost. Apoi a pus unele lângă altele aceste cuvinte frumoase: „Fiecare dintre ele duce cu ea scenarii de film şi toate sunt drame, şi în toate ele sunt personajul principal". Cuvintele frumoase le-a publicat, săptămâna aceasta, într-un magazin de duminică, magazinul care însoţeşte acest ziar.

Filip Brunea-Fox a scris cândva un reportaj despre o prostituată „voluntară". Prostituata călcase în picioare felia ei de trotuar murdar de atâtea ori că ar fi putut ocoli pământul întreg, aşa cum a făcut, cu adevărat, între 1910 şi 1916, rupând 497 de perechi de opinci şi 28 de costume naţionale, românul Dumitru Dan. E multă tristeţe în reportajul acela, dar e şi multă demnitate. E ceva ce se poate citi, dar se poate şi striga, ca acel cântec despre portul Amsterdam în care Jacques Brel nu-i uită pe marinarii care se nasc, pleacă pe ape şi se întorc, se bat, dansează, batjocoresc femeile infidele, strălucesc sub razele de speranţă şi plâng sub cerul deşirat, iartă rar şi mor întotdeauna.

Au fost şi marinari în povestea fetelor de la Iana, au fost şi şoferi, au fost şi bătrâni, cum şi tineri au fost. Clienţii unor femei minţite, vândute, umilite, cărora le-au spus curve, şi nu erau.