Pe termen lung

În Austria, un milionar a renunţat la tot. În Filipine, bărbaţii se ucid pentru cea mai frumoasă voce. Între aceste două poveşti se înghesuie viaţa, criza şi celelalte.

Criza se termină şi se va termina. Rămânem mai înţelepţi şi mai solidari. Poate. Sau poate că are dreptate tânărul poet Dan Sociu, care scria, într-un mediu destul de virtual, că după 2009 urmează 1910 şi toate celelalte, exact aşa cum le-am învăţat sau nu, ca la orele de istorie.

Cine ştie? De unde să ştie poeţii ce urmează? Poeţii, chiar şi cei care nu au lipsit de la orele de istorie, nu analizează temeinic pieţele financiare.
Dintre marile idei pe care ni le-au lăsat economiştii secolului trecut, în una singură încape suficientă esenţă pentru o poezie: "Pe termen lung suntem toţi morţi", de John Maynard Keynes.

Între aceste două posibilităţi - se termină şi rămânem sau se termină urât şi rămânem mutilaţi - e viaţa. Când toate cele ce sunt acum vor fi consemnate în scurte note de subsol din trecerea timpului, două poveşti recente ar trebui să nu lipsească.

Prima e suficient de simplă încât să fie imposibil de explicat. „După o viaţă de lux şi bogăţie, Karl Rabeder a ajuns la concluzia că banii îl împiedică să fie fericit. Aşa că renunţă la averea de trei milioane de lire sterline şi se mută într-o cabană mică de lemn, la munte", a transmis, într-o zi cu mai multe ceasuri rele, publicaţia britanică „The Telegraph".

Austriacul Karl Rabeder a trebuit să împlinească 47 de ani pentru a-şi da seama că lucrează ca un sclav pentru ceva ce nu-şi doreşte. Destinul l-a prins din urmă într-un concediu. „Am trăit cel mai mare şoc din viaţa mea când am realizat cât de groaznic, fără suflet şi fără emoţii este stilul de viaţă la cinci stele. În trei săptămâni petrecute în Hawaii, am cheltuit toţi banii pe care îi puteam cheltui. Dar, în tot acel timp, am avut sentimentul că nu am întâlnit nici măcar o singură persoană reală - că suntem doar actori".

A doua vine din Filipine, acolo unde bărbaţii au început să se bată ca în „Filantropica" şi să se ucidă ca în westernuri, în cluburi de karaoke, pe refrenul din „My Way".

Articolul din „New York Times" scris de Normitsu Onishi începe perfect: „După o zi de bărbierit, Rodolfo Gregorio s-a dus în barul din cartierul său mirosind a pudră de talc".

Bărbaţi obişnuiţi ca bărbierul Rodolfo tocmai sunt omorâţi sub vocea lui Frank Sinatra şi versurile lui Paul Anka. De ce? Piesa poartă un mesaj arogant, spun specialiştii. Orice ratat nimerit în faţa unui microfon crede că ştie cum se scuipă în faţa sorţii şi are regrete puţine, prea puţine pentru a fi menţionate.

Crimele tip „My Way" au ajuns celebre la emisiunile TV din Filipine. Se transformă, deci, dintr-un sibiect liric şi nebunesc într-un monden banal. Dar crimele tip „My Way" nu sunt un fapt divers. Sunt altceva, important şi tulburător. Poate vom înţelege cândva ce. Poate.