Adevarul.ro

Radu Mărculescu s-a născut în 1915 şi a murit luna aceasta, la Bucureşti.

Avea 96 de ani. Burghez de la naştere, a fost întotdeauna nobil. Reţineţi, vă rog, acest cuvânt: întotdeauna. Probabil aţi aflat deja că nu e uşor să trăieşti, cu atât mai greu e să trăieşti aproape un secol, mai ales dacă e vorba de secolul XX. Lui i-a murit tatăl în Marele Război, el a căzut prizonier în Al Doilea Mare Război, a îndurat un deceniu şi jumătate lagărele sovietice şi închisorile politice (el, veşnicul apolitic!) din România, ţară la care nu a putut să renunţe - era ca şi cum şi-ar fi vândut sufletul. Aşezate, aici, pe hârtia unui ziar, cifrele, cuvintele acestea sunt îmblânzite, nu pot ucide, nici măcar nu dor. Dincolo, în viaţă, toţi anii aceştia au însemnat suferinţă, dar şi onoare şi, mai ales, credinţă.

Când l-am cunoscut pe Radu Mărculescu era deja nonagenar, privirea îi căpătase o culoare ciudată, la care doar cerul mai ajunge uneori, rar, vara, spre amurg. Îi spuneam „Domnule Profesor", căci predase literatură la înaltele licee ale Bucureştiului interbelic. Îndurase măcar cât Iov, totuşi, iată-l, în faţa noastră, împăcat, ca un sfânt cu baston, gata să mărturisească şi să ierte.

Acum, când Radu Mărculescu nu mai este, măcar acum, ar trebui să îi citim memoriile, republicate de curând la Editura Humanitas. „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică" nu este, aşa cum ar putea să pară, doar o carte. Este o dovadă că binele, totuşi, există.

Este adevărat şi este nedrept - moartea lui Radu Mărculescu nu va fi niciodată „o ştire" -, dar este numai şi numai vina noastră că i-am refuzat pe cei drepţi, alegând întunericul şi, nu o dată, mizeria.

Radu Mărculescu obişnuia să scrie aşa: „Lupta aceasta disperată, dar nu lipsită de o tragică măreţie, a fost ca să rămânem, până la sfârşit, oameni". Rămas bun, Domnule Profesor! Deşi cei mai mulţi nu ştiu încă de ce, veţi continua să le lipsiţi. Lupta, încă disperată, încă tragică, merge mai departe. Mai sunt încă din aceia care, traversând iaduri mai mărunte, dar tot iaduri, încearcă să ajungă şi să rămână oameni.