Eroul

Există în lume un îngrozitor deficit de bărbaţi puternici şi demni, de eroi fără superputeri. După ce ai fost Maximus, nu sunt multe lucruri în cinematografie care îţi rămân de făcut.

Când, la 93 de ani, Kirk Douglas şi‑a deschis blogul aşa: „Salut, sunt tatăl lui Michael Douglas!" -, internauţii, chiar şi cei mai tineri, i-au spus să-şi bage minţile în cap, că el nu poate fi decât Spartacus. Kirk Douglas a fost gladiatorul lumii patruzeci de ani, până când a venit, din adâncurile emisferei sudice, acest băiat rău crescut în Australia, la periferie: Russell Crowe.

După ce ai fost Maximus, nu sunt multe lucruri în cinematografie care îţi rămân de făcut. Şi totuşi, iată‑l pe Russell Crowe, gladiatorul altei generaţii, în costumul elegant al lui John Nash. Scrie pe geamuri, îşi ceartă demonii, învinge schizofrenia, descoperă cel puţin o inimă frumoasă, în „A beautiful mind". Iată-l prăbuşit, înfăşurat într-un pulover lălâu, ca un star rock deprimat la ultimul său concert unplugged. Tremură vocea lui. Puţini s-au jucat cu schizofrenia ca acest Russell Crowe, care a învăţat de la început ce e suferinţa.

Şi totuşi, iată-l pe Russell Crowe în „State of play" scriind de mână, ca orice reporter adevărat, care nu are prieteni, ci doar surse. Iată-l coborând în subteranele oraşului, ducând subiectul până acolo unde orice ziarist ar trebui să ajungă şi unde nu ajung decât cei dedicaţi, până la adevăr. Iată-l la calculatorul lui vechi şi murdar, iată-l rostind această axiomă bună de tipărit în toate redacţiile: „Niciodată să nu ai încredere într-un editor!". Iată-l, singur, gras şi neîngrijit, mâncând nesănătos, ca orice reporter adevărat, iată-l simţind acel ceva pe care îl simte numai omul care şi-a făcut bine treaba. „Ştiu că se spune că nimeni nu mai citeşte ziare, dar oamenii se bucură când cineva încearcă să le ofere adevărul", zice Russell Crowe, cu accentul lui insuportabil, înainte de generic, şi nu ştii dacă să plângi sau să râzi.

Să ne înţelegem: omul e mai mult golan decât profesor universitar, se bate, înjură, ameninţă cu moartea, mai ales când nu-şi primeşte onorariul până la ultimul cent de dolar australian. Iubeşte sporturile de contact şi caii; pe când era şomer a cântat la colţul străzii pentru un pumn de monede. Ştie ce înseamnă şi foamea, şi umilinţa, şi fericirea.

Şi totuşi, iată-l pe Russell Crowe ducând mai departe legenda lui Robin Hood şi ideile fixe şi corecte ale lui Sir Ridley Scott, regizorul. În ultimul „Robin Hood", Sir spune un lucru important, care scapă nevăzut, acoperit de fundalul istoric: acum, în 2010, e nevoie de o nouă cartă a drepturilor noastre. Acest ultim „Robin Hood" urlă din toate secvenţele sale, deloc memorabile, deloc uşor de uitat, că avem nevoie de un erou lucid şi echilibrat, cât de lucid şi de echilibrat poate fi un erou care nu are nicio superputere în afară de înţelepciune şi curaj.