Adio, România!

 Aici, niciodată, nici nu se va trăi bine, nici nu se va muri decent.

„În ultimii zece ani am pierdut trei milioane de oameni, mai mult decât în orice război", supratitra „Adevărul" cu doar două zile în urmă. De aici trebuie plecat, căci acesta este începutul, mai exact începutul sfârşitului. Adevărul, multă vreme tăinuit, chiar acesta este: România este într-un război şi va pierde acest război cu ea însăşi, şi nu doar. Este o dramă, dar este şi o consecinţă a lipsei de logică şi onestitate în gestionarea resurselor, câte au fost.

Propaganda oficială, ca orice propagandă, poate deforma percepţiile doar celor oricum predispuşi la prostire. Aici, niciodată, nici nu se va trăi bine, nici nu se va muri decent (şi nu avem aici o simplă problemă de pesimism istoric).

Dincolo de cei care au confiscat pârghiile de distribuire a banilor celorlalţi, nu există decât o pătură de sclavi drogaţi, în diferite grade, cu iluzia libertăţii. Se va trăi cu furie, din disperare, şi se va muri de prea multă umilinţă şi suferinţă. Aşa este peste tot, omul este defect şi infectează mediul? Probabil, dar nu e numai atât. România nu este un caz excepţional, dar este cazul (dacă nu destinul) nostru, aşadar unic şi prioritar.

Câteva precizări se impun. Acesta este un război care face sau nu face victime umane, dar distruge mai trainic şi mai adânc - distruge umanitatea. Expunerea de motive pentru acest decisiv exod nu poate fi comprimată într-un articol de ziar. Doar o idee: din România evadează cei care nu vor să decadă din uman. Căci supravieţuirea, aici şi acum, este legată de compromisul cu animalul din fiecare. Legile sunt cele ale oricărei jungle - haite, prădători, sacrificarea celor ce nu se pot apăra.

Ierarhiile, politice, economice, culturale s-au trucat, se truchează sau se vor truca. Teleormanul nu este leagănul civilizaţiei româneşti, dar oferă o excelentă sinteză. Pentru o mai bună înţelegere, „cazul Dragnea" trebuie multiplicat de milioane de ori, şi tot nu va fi de ajuns. Niciun jaf nu se explică în afara mecanismelor de apărare. Iar românii curaţi, cei mai mulţi, din conformism sau din dezgust, preferă să abdice. Acest cadavru insuportabil care a ajuns România nu s-a putut naşte decât din nepăsarea noastră.

Un singur cuvânt: solidaritate. Nu vibrăm la imn, nu vibrăm la memorie, nu vibrăm la vechile, sigurele (poate chiar singurele) concepte care ne pot ridica în pragul statutului de om - dreptatea şi onoarea. Niciun sinucigaş nu-şi scrie ultimul bilet deplin împăcat. Milioanele de români care au scris, pe biletul doar-dus, „Adio, România!", nu pot şi nu trebuie să fie judecaţi. Când nu există nicio soluţie colectivă, salvarea individuală devine cumplită, dar obligatorie. Închei cu aceste gânduri ale unui discret, dar groaznic de deştept, prozator din secolul XX: „Noi folosim un fel de geometrie semantică în care distanţa cea mai scurtă dintre două puncte este un cerc închis".