Adevarul.ro

Mai 1989, Vila Lac numărul 1, domiciliul din Herăstrău al soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. În dormitorul prezidenţial, zorii încearcă zadarnic să pătrundă printre draperiile groase.

„Nicule, Nicule, scoală-te!". Buimac, prim-secretarul PCR se întoarce mormăind pe partea cealaltă. „Nicule, tu n-auzi? Trezeşte-te, că nu mă simt bine!", insistă Elena. „Ce s-a întâmplat, au dat turcii?", se aude Tovarăşul de sub aşternutul de atlas. „Mai rău, am avut un coşmar", se lamentează mama naţiunii. „Se făcea că eram la Casa Poporului, în balcon. Era noapte şi în piaţă - lume multă, dar stătea cu spatele la noi", relatează Tovarăşa din faţa oglinzii veneţiene, atentă să-şi prindă părul în coc. „Şi? E 5.30, la ora asta nu se dă jos din pat nici Mănescu, care, ştii bine, are insomnii. Peste trei ore trebuie să plecăm la Întreprinderea de Ţevi Republica. Or fi pregătit ăia vizita?", se scarpină cârmaciul la urechea lipsă din tablou. „De asta îţi arde ţie? N-auzi că am visat urât? Lume multă, Nicule, şi unul cu părul mare, în pantaloni scurţi, pe scenă. Dădea din cap şi alerga, iar publicul înnebunise!"

Nedumerit, Ceauşescu îşi caută pastilele pe noptieră şi le găseşte odată cu explicaţia pentru personajul misterios: „O fi fost Patzaichin, dragă, se pregătea pentru Mondiale". Tovarăşa specializată în polimerizarea izoprenului se revoltă: „Mă iei peste picior? Mai era unul cu bască şi cânta la microfon cu voce subţire! De-aia am făcut noi Casa Poporului?" Înţelept, şeful zâmbeşte îngăduitor: „Ha, ha, era, probabil, Bobu! Doar ştii că-i topit după Dolănescu! De asta nu mă laşi să dorm?".

Surescitată, Elena dă din mână: „E semn rău, ăia cu chitări aveau şi tunuri, trăgeau cu ele. Am văzut ş-un clopot, nu-i bine". „Tunuri? De ce nu spui aşa? Precis erau Milea şi Victoraş, repetau pentru paradă, că se apropie 23 August! Unde am pus supozitoarele alea?" Tovarăşa îşi pierde răbdarea: „Nicule, în piaţă erau 70.000 de inşi care aplaudau mai tare decât la discursurile tale. Şi aproape toţi 70.000 aveau coarne roşii!". Farul de la Scorniceşti se luminează: „Pionieri, copii cu cravate roşii, pionieri erau, gata, termină, încep să cred că-ţi strică atâta carte! Mai bine toarnă-mi nişte ceai!".

Acest episod e o ficţiune. Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale este întâmplătoare, cu o excepţie. Nicolae Ceauşescu nu s-a înşelat decât într-o singură privinţă. Cei 70.000 de la AC/DC erau chiar ei, pionierii.