Despre Cartianu, aşa cum nu-l ştiţi

Când era copil, Grigore Cartianu prindea peşte cu mâna.

În vremea treierişului, pleca de la treburile gospodăriei din Brădiceni, un sat pitit printre dealurile Gorjului, şi dădea o fugă pe malul râului de la marginea zăvoiului. Unu - doi - trei şi bâldâbâc, direct sub oglinda apelor limpezi, în căutarea clenilor cu burta albă. Le ştia ascunzişul - printre răgălii, sub mal - şi se scufunda ca "Omul din Atlantis".

Peştele n-avea scăpare: Grigore întindea mâna şi îl apuca strâns. Şi pentru că un singur clean era o pradă nedemnă, mai captura unul, prin acelaşi procedeu, cu cealaltă mână. Cum aerul din plămâni era pe sfârşite şi trebuia să-şi folosească măcar un braţ pentru a reveni la suprafaţă, Grigore strecura unul dintre cleni la loc sigur, în slipul de silon. Când apărea pe mal, triumfător ca statuia de la Vidraru, cu un peşte în mână şi celălalt zbătându-se în slip, micul Cartianu stârnea nelinişti până şi în rândul fetelor de a unşpea strânse la plajă.

Învins de Uruguay

În liceu îi spuneam Gioni. Şi asta nu de la "Johnny, băiat frumos", filmul cu Mickey Rourke, ci de la Johnny Weissmuller, timişoreanul care a făcut furori în rolul lui Tarzan. Fără să semene cu trapezul din orele de geometrie, Grigore avea însă forţa unui motostivuitor, căpătată în verile toride la coasă, plătite cu 300 de lei ziua şi care îi asigurau venitul pe tot restul anului.

Fără să fie cel mai performant din clasă - colegul Bâzgă era olimpic la matematică, fizică şi chimie, iar Cocheci avea să ajungă în SUA, după o specializare în poluare nucleară -, Cartianu se pregătea cu tenacitatea care l-a caracterizat dintotdeauna şi era mereu între cei mai buni nouă-zece la învăţătură, fără să beneficieze, ca mulţi dintre noi, de meditaţii.

Tot în liceu a fost şi singura perioadă în care i-am fost şef - la fotbal cu nasturi, unde Uruguay, echipa mea, câştiga de cele mai multe ori în faţa Italiei, formaţia lui, iar emoţiile le împărţeam între fetele cu sarafanul ridicat strategic deasupra genunchilor rotunzi şi cărţile nemuritorului Ioan Chirilă.

În cele nouă luni ale stagiului militar cu termen redus, Cartianu a refuzat infanteria de la Breaza şi s-a înscris, voluntar, la paraşutişti. Într-o aplicaţie dură, de aproape 24 de ore, soldatul din el l-a umilit pe căpitanul Brânză, specializat în misiuni de supravieţuire, mergând ca un robot şi căţărându-se ca în "Batalion de marş" al lui Sven Hassel.

"Vreau să scriu editoriale!"

Pe 23 decembrie 1989, în vacanţa de iarnă din anul II de facultate, a lăsat porcul nepârlit şi a luat drumul Capitalei, pentru a participa la Revoluţie. Timp de opt zile, cu un Kalaşnikov la subraţ, a păzit strungurile şi rabotezele din incinta laboratorului din Politehnică de "terorişti", convins că Revoluţia e Revoluţie. În 1991, s-a prezentat la redacţia "Expres Magazin" şi a anunţat, fără să clipească: "Sunt Cartianu, student la TCM, şi vreau să scriu editoriale!".

A fost întâmpinat cu un surâs de redactorul-şef adjunct de atunci, uimit de tupeul băiatului cu privire de acvilă. "Ale lui Ion Cristoiu nu sunt bune?", a întrebat ziaristul, privindu-l atent peste lentilele ochelarilor dreptunghiulari. "Nu sunt rele, dar cred că e nevoie şi de altele", a replicat, senin, Cartianu. De-acolo a plecat aventura sa jurnalistică, în care ambiţia, consecvenţa, onestitatea (întotdeauna) şi abordarea uşor frivolă (uneori) i-au fost tovarăşe de drum.

Fără arabescuri

Au urmat "Evenimentul zilei", "Sportul românesc", "ProSport", apoi "Jurnalul Naţional", din nou "Evenimentul zilei" şi, în ultimii doi ani, "Adevărul", publicaţii la care a fost şi şef de secţie, şi redactor-şef adjunct, şi redactor-şef. Cartianu e autor al unor materiale remarcabile - descoperirea că Gabriel Bivolaru, condamnat pentru devalizarea unei bănci, şi guru Gregorian Bivolaru, azilant politic în Suedia, sunt fraţi vitregi îi aparţine şi reprezintă doar un exemplu de anchetă care a făcut vâlvă. În scris, Grigore nu e adeptul loviturii cu călcâiul, convins că o pasă cu latul şi un şut la vinclu sunt mai eficiente decât arabescurile stilistice.

Câteodată frust, alteori sensibil şi, de cele mai multe ori, Robin Hood, Cartianu pune multă pasiune în editorialele pe care visa să le scrie încă de acum 19 ani, când dădea buzna în redacţia săptămânalului "Expres Magazin".

O doamnă venerabilă

Ca şef, Grigore e respectat, îndrăgit, antipatizat. Băieţii de la secţia "Sport" a unui cotidian care odinioară dădea ora exactă n-or să uite cum transpirau calculând coeficienţii echipelor noastre în cupele europene, având drept rezultat apariţia, în pagină, a unei construcţii care rivaliza cu tabelul lui Mendeleev. Dincolo de excesele lui, Cartianu pune în prim-plan, indiferent de subiect, nevoia cititorului şi construieşte subiectele plecând de la această premisă. Obsedat de mizele mari, nu neglijează niciodată detaliile şi unghiurile de abordare. Toate, sub pălăria celei mai respectabile doamne din meseria noastră, Gramatica, pe care a tratat-o mereu cu deferenţa cuvenită.

"Sfârşitul Ceauşeştilor"

Când nu face ziare sau nu e la televizor. Grigore scrie cărţi: "Hora de la miezul nopţii" (1995), „Hagi" (2000), „Sfârşitul Ceauşeştilor" (2010). Ultimul său volum, pe care l-a lansat în aceste zile la Bookfest, e rezultatul unei munci de cinci ani, în care a adunat mărturii şi a înghiţit praful a mii de file de dosar. Marele său merit e, dincolo de câteva dezvăluiri, că a ştiut să adune piesele disparate, să le aşeze cronologic şi să refacă un puzzle complicat: Revoluţia română. Şi, spre dezamăgirea maliţioşilor de ocazie, Ceauşescu moare şi în cartea lui Grigore, dar o face cu lumina aprinsă în coridorul lung şi întortocheat al evenimentelor de-atunci.

Şi pentru că autorul acestui articol şi alţi zeci de jurnalişti îi datorează lui Grigore Cartianu mai mult decât intrarea în presă, cu 17 ani în urmă, această poveste nu se poate încheia decât cu un îndemn adresat de el generaţiei lui Andrei Crăciun şi a lui Cristian Delcea, mai tânără şi mai talentată decât a noastră: "Tată, aici nu facem metafore, aici ne ocupăm de istorie!"

Primăvara lui 1986: Grigore Cartianu, cu paleta de ping-pong, în clasa a XI-a