Povestea unei moldovence, trecută prin iadul Siberiei lui Stalin

Ala Rotaru își trăiește acum viața din amintiri

În 1941, Ala Rotaru avea 20 de ani, absolvise liceul din Soroca şi se gândea pe ce drum să o ia mai departe. Noaptea de 12 spre 13 iunie i-a rupt însă viaţa în două. În loc să devină studentă la Academia de Arte, a ajuns elevă în clasa a şaptea la o şcoală din regiunea Tomsk din Rusia.

„Toate rudele mele trăiau în România. Iar noi se părea că o ducem bine acasă, la Soroca. Tata era avocat, om cu autoritate pe atunci", povesteşte Ala Rotaru, forţându-se să-şi amintească orice detaliu din acele zile de grea cumpănă pentru familia ei.

„În seara zilei de 12 iunie, tata a venit acasă pe la miezul nopţii. I-a spus îngrijorat mamei că în Soroca au intrat câteva sute de căruţe. La patru dimineaţa, am fost treziţi de o bătaie puternică în uşă. Curtea era plină de oameni străini. Ne-am luat câţiva saci cu lucrurile pregătite în ajun şi ne-am pornit la drum", povesteşte emoţionată bătrâna, care zilele acestea face 90 de ani.

„Cândva, tata a fost director de şcoală la Floreşti. Avea mulţi prieteni acolo. Câţiva au aflat că am fost ridicaţi şi ne-au adus la gară mâncare. Erau mii de oameni care, ca şi noi, au fost urcaţi în trenuri pentru vite", îşi aminteşte Ala Rotaru.

Moldovenii au fost îmbrânciţi în vagoane şi trenul a pornit din loc, lăsând în urmă mii de vise spulberate. „Dormeam pe jos şi eram aşa de înghesuiţi că nu ne ajungea aer să respirăm. Iar cel mai grav pentru mine era că trebuia să ne facem nevoile într-o gaură dintr-un colţ de vagon în văzul tuturor. Peste o lună, când am ajuns la destinaţie, la Tomsk, eram bolnavă şi plină de păduchi", continuă povestea bătrâna.

BĂRBAŢII AU FOST TRIMIŞI ÎN MINELE DE CĂRBUNI

La Tomsk, bărbaţii au fost separaţi de femei şi duşi în lagăre de concentrare. Au rămas doar femeile şi copiii, iar bărbaţii au fost trimişi în minele de cărbuni. Puţini au supravieţuit. „Ne-au dus să trăim la o şcoală.

Dormeam pe jos şi ne încălzeam unii de la alţii. În fiecare dimineaţă eram trimişi la lucru acolo unde era nevoie de braţe de muncă: la prăşit, la tăiat pădure, făceam curăţenie şi prin casele ofiţerilor. Nu ne plăteau bani. Eram bucuroşi că măcar ne dădeau te miri ce de mâncare", spune bătrâna. Deşi aparent erau libere, toate persoanele deportate erau supravegheate de parcă ar fi fost la puşcărie.Nu aveau dreptul să facă niciun pas fără ştirea NKVD-ului.

„Într-o zi am căzut şi mi-am rupt coloana vertebrară. Nu puteam nici să respir de durere. Luni de zile am stat în spital ţintuită la pat", continuă şirul poveştii fosta deportată. Pe când se afla în spital, a primit o scrisoare de la prietenul ei din Soroca, Igor Rotaru, care mai târziu i-a devenit soţ. Tânărul se afla într-un lagăr din Siberia, fusese condamnat la 20 de ani de detenţie.

„Igor era talentat, cânta la mai multe instrumente muzicale. Cei din lagăr au observat că e mai inteligent decât ceilalţi şi i-au zis să-i înveţe pe deţinuţi să cânte. Avea un comportament exemplar. A fost eliberat înainte de termen, dar cu condiţia să nu părăsească Siberia încă cinci ani", spune femeia.
Mama lui Igor Rotaru nu a fost deportată. Aceasta însă, rămânând singură în Soroca, a venit în Siberia la fecioru-său. „Ne-am căsătorit înainte de a reveni acasă. Primul s-a întors Igor. Şi-a găsit de lucru la televiziune, dubla filme. A găsit un loc de trai. Abia după asta am revenit şi noi acasă, după 15 ani de exil", îşi aminteşte Ala Rotaru.

I-AU ÎNTORS O RUINĂ
Familia Alei Rotaru nu şi-a căutat dreptatea în instanţe. „Mamei i-au întors casa din Soroca încă pe timpurile sovietice, dar era distrusă. Nu se mai putea de trăit în ea", spune cu tristeţe femeia. „Statul consideră că am fost despăgubiţi şi noi nu am avut timp şi bani să căutăm dreptatea prin judecăţi", mărturiseşte Ala Rotaru.