Mila voastră, azi şi mâine...

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

Ca o majoritate, am trecut şi eu uneori prin momente de suferinţă spitalicească şi chiar unele clipe de neputinţă fizică. Nu o dată, asemenea majorităţii altora trecuţi prin sistemul spitalicesc, mi-am spus: „că te revolţi, că nu, nu are nicio importanţă"...

Odată refăcut însă, plecam voiniceşte, cât mai rapid, de acolo, cu dorinţa de a uita cât mai repede cele trăite, uneori atât de urâte, şi de a nu mai reveni niciodată. Nici măcar - mă grăbesc să mărturisesc - reflexele „păcătoas" de ziarist nu mă puteau sili să-mi mai amintesc cumva, „în scris", de unele lucruri degradante întâmplate între unii oameni în neputinţă şi deprinderile deloc samaritene ale personalului chemat să stea la patul suferinţei lor.

M-a pus întotdeauna în încurcătură faptul că, fiecare în parte, medicii şi în general membrii personalului medical sunt parcă, de cele mai multe ori, ... oameni şi profesionişti minunaţi. Dar adunaţi împreună nu oferă, deseori, decât un sistem inuman, tot mai golit de compasiune, milă, datoria de a ogoi suferinţele prin atitudine şi cuvânt.

Nici nu trebuie să vă ofer acum exemple personale, ci doar să vă întreb: câţi dintre voi au avut norocul să nu treacă prin situaţii în care să nu se simtă călcat în picioare, prin atitudine înainte de toate, de la un capăt la altul al coridoarelor „templurilor sănătăţii"? Câţi aţi avut sentimentul de nedescris al... fericirii şi recunoştinţei când aţi ajuns, la capătul dezgustului, chinului şi disperării, în faţă vreunui om în halat alb care, cu onoare, să nu te privească cu dispreţ că ai avut obrăznicia să te îmbolnăveşti sau, şi mai al naibii, să ajungi neputincios, răpus total de boală? Câţi nu aţi avut sentimentul că umblaţi după un minim tratament „cu căciula-n mână"?

Ştiu şi am auzit de atâtea ori că toţi au alibiuri... Că deformarea profesională exprimată în vorba „ioc bani, ioc compasiune şi îngrijire" a apărut pe terenul batjocurii salariale faţă de sistemul sănătăţii. Ştiu, şi sunt destule de descurcat aici. Dar...

Ziceam că şi eu, şi mulţi dintre dumneavoastră o iau la... sănătoasa învârtindu-se imediat ce apare cea mai mică posibilitate de a pleca dintr-un spital, fără a ne mai uita înapoi. Pentru că viaţa e înainte. Şi pentru că ai iluzia că până la vremea când corpul, ca o păpuşă stricată, îţi va fi depus pentru mortificare lentă, plină de umilinţă, într-un spital obscur din vreun centru raional mai e drum lung. Nu e şi, lucrul cel mai trist, realitatea, mentalitatea care te aşteaptă la un capăt de drum, într-un salon supraaglomerat şi înăbuşitor, vor fi, dacă nu se schimbă ceva, şi mai triste.

Nu voi da amănunte, dar câţi dintre voi n-au văzut cum în vreun salon de 3x4, cred, cameră de penitenciar sovietic, parcă, zac vreo patru-cinci grav bolnavi, uneori fără putinţă de a se mişca?

Vă este chiar atât de surprinzător, domnilor cetăţeni încă sănătoşi, că cineva din personalul medical poate să bruftuluiască brutal un bolnav, pentru simplul motiv că nu-i răspunde dacă vrea sau nu să mănânce? Ce mai contează că bolnavul are accident cerebral şi nu poate vorbi... Vă miră că se fură de la gura bolnavului din cele aduse de rude? Ei, da...

Cum se face că, dacă apari, pui întrebări despre vreo posibilitate de a ogoi întrucâtva suferinţa unui om, când invoci normalitatea, ori eşti minţit pentru a te calma, ori ţi se râde în nas, ori eşti înjurat printre dinţi în mânecă...

Şi apropo de cât creştinism mai este în noi... Cum se face totuşi că, după cum pare, creşterea numărului feţelor bisericeşti tot mai vocale în societatea noastră este direct proporţională cu mărirea numărului nemiloşilor faţă de suferinzi şi creşterea nepăsării faţă de aproapele tău?

Şi încă ceva. De când cu această caniculă, am văzut, televizat, funduri de domnişoare şi doamne, de tot calibrul. Pe plaje murdare şi mai puţin, cu focalizare demnă de cercetări la microscop. Am văzut torsuri de flăcăi ai neamului care-mi dădeau asigurări că se „hodineau" bine şi că „probleme nu-s".

Căldura mare mi-a reamintit, dacă mai trebuia, că, aici, a face televiziune, mai ales pe banii celora care au crescut cele câteva generaţii încă în putere azi, a ajuns să însemne un mod - deseori dezgustător prin prostie - de a camufla sau de a trece cu vederea lucrurile cu adevărat importante, deseori chiar tragice, din societate.

Dumnezeu cu comercialele şi cu efortul lor de inventa subiecte cu muşchi fesieri, în penuria văratică a altor subiecte. Dar şi acolo unde contribuim, fiecare cu bănuţul?! Duceţi-vă, bre, în spitalele dincolo de Chişinău, unele de-o seamă cu decanii de vârstă ai clasei actuale politice, cel puţin, şi vedeţi acolo, pentru reportaj, muribunde, nu „dezgolite frumos", ci dezgolite pentru a nu ajunge flori pe mormânt până la sfârşitul acestei canicule.

Citește cele mai importante știri din Republica Moldova pe Adevarul.md