EDITORIAL Visătorul din Ciutuleşti

După emoţionantele întâmplări de vineri dimineaţa, cred că toată lumea care a triumfat şi a cinstit (în sens de păhărnicie, somelierie etc.) evenimentul ar putea susţine fierbinte iniţiativa populară de a declara 16 martie drept sărbătoare naţională a Republicii Moldova - Ziua Alegerii Preşedintelui. Că... de ce n-ar fi?

În orice caz, deznodământul crizei politice a avut un efect, la nivel popular, de profundă uşurare şi fericire nervoasă. Altfel spus, s-a simţit duhul unei sărbători ca de după munci grele. De care, însă, nici nu prea ajungi să te bucuri, de istovit ce eşti... Iar să urmăreşti în calitate de popor epopeea cu şeful statului, chiar dacă n-a fost muncă silnică, nici zăbăgeală n-a fost...

Sigur că trebuie să ne ferim de caricaturizarea superficială a situaţiei de blocaj politic de până vineri. Situaţie din care politicienii au ieşit ca după un efort sisific, de parcă s-au trudit să anuleze legea atracţiei universale, de exemplu.

Dar nici să ignorăm efectul prost pe care l-a avut asupra moralului populaţiei proeuropene, cel puţin, n-ar fi cazul. Un alegător, de exemplu, s-a crucit vineri şi mi-a spus: „Bine, iaca, am ales şeful statului. Da amu trebuie să găsim urgent altceva de hotărât, pentru a ne mai prosti în continuare vreo doi ani şi jumătate".

Eu, de exemplu, nu ştiu cât timp va trebui ca atitudinea faţă de partidele guvernării să revină măcar la iluzia care a fost iniţial. (Sondajele, în acest sens, sunt mai degrabă un analgezic pentru politicieni, deoarece moldoveanul nu a învăţat încă să se exteriorizeze în ele. Realitatea pare, cel puţin, mult mai dură). O guvernare, oricât de reformatoare s-ar declara, are nevoie de o populaţie cel puţin optimistă, şi nu de una ale cărei speranţe au fost devastate.

Şi iată că, pe fundalul unei realităţi traumatizante, vine, în calitate de şef de stat, un visător care îşi asumă riscul de a spune unei populaţii obosite sau emigrate exact ce vrea ea să audă. Că „Moldova va deveni o ţară a oamenilor fericiţi, iar fiecare dintre noi va fi mândru că trăieşte aici!". Mai este cineva acum care să îndrăznească să spună aşa ceva fără a fi luat în râs, justificat sau nu?

Cum şi cine poate spune, azi şi cu atâta îndrăzneală, moldovenilor, în special celor de la sate, în particular celor de la Ciutuleşti, între altele, că „Satele Moldovei vor fi din nou populate, iar nivelul de viaţă în mediul rural va creşte considerabil!".

Trebuie să fii chiar entuziast pentru a spune cu sinceritate că „...E un vis? Poate! Dar eu cred în acest vis!". Şi asta într-un stat în care, oricât te-ai strădui, de exemplu, să compui un imn, iese ori ceva ridicol de solemn, ori - un hostropăţ. Şi asta în situaţia în care - şi dl Timofti o ştie ca nimeni altul - ca moldovean, ai o posibilitate să faci şi să te bucuri de justiţie dreaptă, să munceşti cinstit şi să te bucuri de roadele muncii tale sau, în general, să te manifeşti ca cetăţean corect şi responsabil doar peste hotare. Dacă bineînţeles nu duci cu tine acolo toate năravurile proaste de-acasă, după principiul „omnia mea mecum porto" (tot ce am, port cu mine), principiu împământenit cam anapoda pe-aici.

Dl Nicolae Timofti a declarat în primul său discurs în parlament că nu va face politică. Şi îmi doresc, ca cetăţean, să cred că, de fapt, a avut în vedere că se va distanţa de felul dezgustător în care s-a făcut politică până acum.

Să-ţi păstrezi la 63 de ani capacitatea de a fi un visător este o dovadă a unui mare curaj personal. Şi, cel puţin pe parcursul a ceva peste 100 de zile, vom considera că aşa este. Şi că, de fapt, nu este vorba de un nou venit pe scena politică pentru a vinde conjunctural un vis. Trafic de iluzii şi speranţe deşarte s-a făcut destul.